Putem vorbi de o piaţă de carte în România? Tânărul scriitor Andrei Ruse, al cărui roman de debut, Soni (2008), a ajuns la a treia ediţie şi va fi relansat în septembrie, revizuit şi adăugit, la editura Polirom, susţine că da. Şi o dovedeşte prin cel mai convingător argument: exemplul personal.
Tabu: Ai reuşit aparent-imposibilul pentru un scriitor douămiist: să vinzi două tiraje din primul tău roman. Ce ai făcut?
Andrei Ruse: Am avut o mare baftă: am fost printre primii autori români care s-au folosit de promovarea online. Am avut norocul de a găsi bloggeri încântaţi să experimenteze, să vadă ce se va întâmpla dacă vor promova o carte. I-am făcut trailer – am fost primul autor român care să-şi promoveze cartea cu un trailer – şi blog de carte activ. Dar să nu-ţi imaginezi că le-am gândit în amănunt, ca pe o strategie. Prima ediţie s-a epuizat în două luni.
Cum ai coalizat atâţia oameni?
Nu-mi dau seama. Pur şi simplu, a fost un moment când editorul şi redactorii mi-au spus că, fiind un roman românesc de debut, nu se va vinde. Chestia asta m-a ambiţionat foarte tare. Mi-am zis: Trebuie să existe o cale să ajungi la public! Atâta timp cât există vânzări pe anumite titluri, trebuie să existe un potenţial! Să ajungi la 1.000, la 2.000, la 3.000 – cumva. Şi atunci, m-am întâlnit şi am stat de vorbă cu bloggeri – nu neapărat să mă promoveze, dar să-mi dea idei. Primul cu care m-am întâlnit – şi care m-a ajutat – a fost Adrian Ciubotariu. A lui a fost ideea “lepşei cu bloggeri” – care presupunea să dai mai departe sarcina de a citi şi de a recenza cartea. Asta a mers foarte bine. Alt experiment de promovare i-a aparţinut lui Manafu, care a început să posteze pe Twitter citate din carte. Lumea a reacţionat: “Mă, eşti bine?” “A, nu, promovam o carte”. Şi aşa, din aproape în aproape…
Cu alte cuvinte, a existat un moment când social media chiar avea impact real asupra oamenilor?
Eu cred că are şi acum. Desigur, şi social media evoluează. Nu mai vorbim de bloguri. Nu cred că un blog de carte ar mai avea succes acum. Acum, însă, avem Facebook. Avem posibilitatea de a ne promova cărţile prin concursuri.
Şi avem Animal Planet.
Cred că secretul este, pur şi simplu, să implici oamenii. Să le stârneşti entuziasmul. M-au ajutat enorm şi profesorii de liceu – eu m-am axat foarte mult pe licee. O carte a mea a circulat prin două clase de liceu. Profesorii m-au ajutat refuzând să-mi permită lecturi în licee şi aruncându-mi cărţile, atunci când îi prindeau pe copii citind în ore. Interdicţia şi blamarea sunt cele mai bune mijloace de promovare. Pe scurt: important e că am acţionat.
Şi ce alte mijloace de promovare mai ai în vedere?
Am un plan, dar voi avea nevoie de nişte bani de început. Vreau să fac un turneu naţional de promovare în peste 60 de localităţi. Am calculat câţi bani îmi trebuie: unde mă opresc, unde stau, unde mă duc. E important cum te organizezi. Am avut până acum trei lansări în Piteşti, două au ieşit oribil, pentru că n-a venit nimeni. Am calculat că, dacă ştii cu cine stai de vorbă, un astfel de turneu naţional ar epuiza cam două tiraje. Dacă implici bloggeri locali, parteneri media şi biblioteci, poţi miza pe succes; dar asta presupune timp şi bani. Şi o reţea de relaţii. Ar dura numai un an să pui la punct amănuntele. De exemplu, porneşti spre Iaşi. Ai putea avea patru lansări în aceeaşi zi: în Focşani, în Oneşti, pe traseul ăla. Apoi te opreşti la Neamţ, poate dormi acolo o noapte – la Iaşi faci două lansări, că e oraş mare, apoi te întorci prin altă parte, poate pe la Vaslui. Dar e foarte greu să te ocupi singur de asta, şi încă n-am întâlnit o editură dispusă să coopereze. Dacă am face un prim turneu naţional care să vândă 2.000 de exemplare şi am demonstra că se poate, poate că industria de carte ar căpăta o altă amploare. Aşa cum am demonstrat faptul că “romanul de debut e nevandabil” e o afirmaţie falsă. După aceea, editurile au început să privească cu alţi ochi colaborarea cu site-urile şi cu bloggerii.
Primele două tiraje au apărut la editura Tritonic, cu care ai avut probleme serioase, inclusiv de redactare şi de corectură. Intri puţin în detalii?
OK, am avut multe probleme cu Tritonic, dar pe multe dintre ele le-am lăsat şi eu să vină, pentru că am mers pe mâna lor. Nu e ok să faci asta nicăieri. mai bine trimiţi un manuscris perfect, decât să laşi editura să corecteze.
Şi mai bine-ţi iei un avocat, decât să fii vândut pe contract expirat.
Mai bine te ocupi tu de promovare. În România, nu există o editură care să ştie să promoveze foarte bine autorii. Nu poţi spune “Mă duc la editura aia, şi acolo ăia au un plan de marketing coerent, ştiu exact unde să te ducă”. Am păţit o chestie haioasă inclusiv la Polirom. Iniţial, au vrut să-mi pună ca partener pe coperta celui de-al doilea roman, Dilăr pentru o zi, o revistă pentru femei. Chestia aia n-ar fi funcţionat niciodată. O editură profesionistă, care a publicat atâtea cărţi despre droguri, ar fi trebuit să ştie care e zona căreia i se adresează o anumită carte, şi cum să acceseze zona aia. De aceea, editurile fac promovare în gol.
Cu alte cuvinte, în România nu există un PR de carte bun?
Ba da. Există PR-i buni, care au contacte, care îşi fac treaba, care îţi programează lansări. Ceea ce n-au editurile din România este un departament profesionist de marketing şi de vânzări. Dacă nu te uiţi pe cifre, să vezi ce anume se vinde, în ce oraşe, în cadrul căror categorii de cititori – vei face promovare în gol. Vei duce autorii de un anumit public spre un alt public, care-i va detesta şi-i va huidui. Orice autor păţeşte chestia asta. Nu poţi promova o carte despre droguri, o carte cu probleme sociale, violentă şi vulgară, într-o revistă pentru femei. Nu cred că femeile ar citi aşa ceva.
Asta sună a prejudecată, nu crezi?
OK, unele ar citi, dar nu toate. Prin “femei” mă refeream la publicul revistei aceleia care, te asigur, e foarte conformistă. Nu poţi promova Dostoievski în Bravo. Chiar dacă-i pui 20 de apariţii în 20 de reviste pentru tineri, se vor vinde zece cărţi, iar tu vei trage atotştiutor concluzia: “Publicul nu citeşte”. Publicul citeşte, dar trebuie să ştii cum să-l cauţi. Şi e minunat să ai o editură care să-ţi permită asta, să-ţi ofere libertate, aşa cum o face Polirom. La Tritonic, nu aveam niciun fel de suport. Am avut câteva exemplare, să le ofer unor oameni. Aici, am stabilit că mă voi promova singur şi mi-au dat mai multe exemplare de protocol, să mă ajute. Apoi, mă consult cu ei. Există intenţii ok, şi ăsta e lucrul care contează. La ceilalţi, degeaba veneam eu cu “Hai să facem aia”, nu se întâmpla nimic.
Nici măcar nu se recicla ideea, dar la alt autor care li se părea lor că merită efortul?
Exact asta am păţit la Tritonic! Am spus: “Hai să facem campanii în licee!” şi toată lumea a râs. La două luni după ce am plecat, făceau campanii în licee. Dacă ai cărţi pentru adolescenţi, liceele sunt o foarte bună sursă de promovare. Îţi poţi câştiga un public care să crească o dată cu tine, să prindă gustul primei tale cărţi şi să te urmărească în continuare. Dacă ai fidelizat 2.000 din licee şi ai mai atras oameni din altă parte, poţi ajunge, la al treilea roman, să vinzi 5.000 de exemplare fără probleme. Apropo de promovare: de aceea am încercat să fac site-uri, să creez comunităţi literare, ca să putem face lucrurile împreună. Mi-am dat seama, însă, că e imposibil. Orgoliile sunt de neîmpăcat. E greu să colaborezi cu scriitori.
Ce modele literare ai avut?
Am învăţat enorm de la beat-işti. Probabil, se vede. Palahniuk îmi place la nebunie. M-am întors la autori mai vechi, la Miller şi la literatura rusă.
Te întreb pentru că, în cazul primei tale cărţi,Soni, lumea ţi-a reproşat modelul livresc prea evident.
Aveam 22 de ani când am scris-o. Ştiu, nu e o scuză. Am încercat să scriu o carte care să fie aşa cum îmi place mie o carte – ceea ce cred că e un lucru ok. La a doua carte, am încercat să experimentez: să găsesc lucruri cu care nu sunt de acord şi să argumentez în favoarea lor. Acum, lucrez la un roman despre perioada interbelică şi fac un exerciţiu de stil şi de limbaj. Atunci, eram foarte influenţat de literatura contemporană: totul simplu, totul direct, totul brut, nonşalant şi negru. Dar am simţit că, în momentul ăla, era nevoie de o astfel de carte.
Pentru tine sau pentru cititori?
Pentru cititori. În Dilăr pentru o zi, de exemplu, am ales un subiect pe care mi-l doream eu – chit că e total neinteresant şi fumat, că sunt atâtea cărţi despre droguri. Am încercat doar un punct de vedere nou. Al poliţistului implicat în investigaţie. Dar ştiam că nu va prinde – şi nici n-a prins aşa cum a făcut-o Soni. Era un loc gol. Simţeam că tinerii nu au o carte în care să se regăsească. Ăsta e motivul care m-a ambiţionat s-o termin.
Cum a fost efortul ăsta, de a scrie o carte la 22 de ani?
Habar n-aveam ce înseamnă să scrii un roman! Scrisesem poezii înainte, apoi povestiri, iar în momentul ăla aveam nevoie de o poveste mai lungă, mai complexă, de un personaj, de un spaţiu. Semnasem contract şi editura, mai era o lună până la deadline, iar eu scrisesem romanul doar până la jumătate. Apoi, au urmat nişte întâmplări ciudate şi l-am terminat în câteva nopţi. Am avut momente în care mi-am zis “N-o să fiu în stare să termin cartea asta niciodată”. Sunt mulţi scriitori incapabili de a scrie romane, pentru că nu au răbdarea şi nervii de a lăsa lucrurile să se dezvolte. Alteori te rupi de el în anumite perioade: fie pentru că ai treabă, fie că te acaparează şi începi să te simţi nasol. Personajul meu din Soni e bolnav de cancer. La un moment dat, a trebuit să mă întrerup pentru că, gândindu-mă în permanenţă la moarte, mi-am dat seama că vorbeam numai despre asta. Ideea e că, dacă perseverezi, până la urmă iese.
Ai cunoscut oameni bolnavi de cancer?
M-am inspirat dintr-un caz real. Şi am stat de vorbă cu câteva persoane care au trecut prin asta şi au scăpat. Am stat de vorbă cu doctori, să descopăr simptomele, să înţeleg cum e cu căderea părului şi subţiatul unghiilor. Deşi, în carte, cancerul e doar un pretext, nu voiam să-l tratez superficial. Cum sunt durerile? La un moment dat, mi-am dat seama ce liniştit scriu eu despre dureri groaznice de stomac. Mi-am luat nişte ceaiuri de-alea de slăbit care dau crampe, am mâncat aiurea – mi-am creat o durere groaznică de stomac şi am scris atunci. Am vrut să văd cum gândeşti atunci, în acele momente. La un moment dat, tot pentru Soni, mi-am luat pantofi cu toc şi am început să mă plimb pe hol, gândindu-mă cum merge personajul. Am început să mă uit după bărbaţi pe stradă, să văd cam ce o atrage pe ea la un anumit tip.
Ar fi interesant să te întreb ce ai experimentat pentru Dilăr.
Chiar dacă aş fi făcut ceva anume, n-aş putea s-o zic, nu? M-au mai întrebat unii: “Ce ai făcut de acolo?” Le-am zis: “E o carte, luaţi-o ca atare. De ce să povestesc ce am făcut şi ce nu?” Unii de la radio au insistat: “Aţi consumat droguri?” “Ce legătură are cu cartea?!” “Dar ce droguri aţi consumat?” “De fapt, ce vreţi de la interviul ăsta?” Dacă eşti un scriitor adevărat, poţi scrie despre orice.
Da, da. Să revenim la Soni. Ţi s-a reproşat finalul, că e schematic, că e lovitură de teatru ieftină, etc. Ce ai făcut?
Am schimbat complet finalul în a treia ediţie. E una dintre schimbările majore. Nu vreau să spun care e noul final. Citiţi cartea.
Ai făcut multe schimbări?
De fapt, când am scris Soni, cartea se termina cu două capitole înainte. Dar, în nevoia aia a mea de a impresiona, simţeam că trebuie în permanenţă să mai adaug ceva, să mai explorez. Ăsta a fost păcatul primei ediţii. Am băgat prea multe elemente care nu-şi aveau locul. Ediţia a treia e curăţată. Curăţată de inutile trimiteri cinematografice şi muzicale. De exemplu, în versiunea veche, personajul discuta despre un film. Două pagini. Ce relevanţă are filmul ăla în povestea cărţii mele? Nici măcar nu era o chestie care să ducă undeva anume. Am înţeles că scrisul trebuie adaptat la ideea că îl iei pe cititor de la zero. Efectiv, am tăiat un sfert de roman, am adăugat alte lucruri, am modificat dialoguri. Recitind, îmi dau seama că asta e, de fapt, cartea. Iniţial, am publicat un draft. Multe persoane au urât prima versiune pentru că era îmbâcsită de informaţii inutile.
Lăudabil faptul că-ţi recunoşti greşelile.
Asta, cred, mă ajută să evoluez.
7 comentarii