Andrei Ruse: Românii nu știu să vândă cărți

Putem vorbi de o piață de carte în România? Tânărul scriitor Andrei Ruse, al cărui roman de debut, Soni (2008), a ajuns la a treia ediție și va fi relansat în septembrie, revizuit și adăugit, la editura Polirom, susține că da. Și o dovedește prin cel mai convingător argument: exemplul personal.

Tabu: Ai reușit aparent-imposibilul pentru un scriitor douămiist: să vinzi două tiraje din primul tău roman. Ce ai făcut?

Andrei Ruse: Am avut o mare baftă: am fost printre primii autori români care s-au folosit de promovarea online.  Am avut norocul de a găsi bloggeri încântați să experimenteze, să vadă ce se va întâmpla dacă vor promova o carte. I-am făcut trailer - am fost primul autor român care să-și promoveze cartea cu un trailer - și blog de carte activ. Dar să nu-ți imaginezi că le-am gândit în amănunt, ca pe o strategie. Prima ediție s-a epuizat în două luni.

Cum ai coalizat atâția oameni?

Nu-mi dau seama. Pur și simplu, a fost un moment când editorul și redactorii mi-au spus că, fiind un roman românesc de debut, nu se va vinde. Chestia asta m-a ambiționat foarte tare. Mi-am zis: Trebuie să existe o cale să ajungi la public! Atâta timp cât există vânzări pe anumite titluri, trebuie să existe un potențial! Să ajungi la 1.000, la 2.000, la 3.000 - cumva. Și atunci, m-am întâlnit și am stat de vorbă cu bloggeri - nu neapărat să mă promoveze, dar să-mi dea idei. Primul cu care m-am întâlnit - și care m-a ajutat - a fost Adrian Ciubotariu. A lui a fost ideea "lepșei cu bloggeri" - care presupunea să dai mai departe sarcina de a citi și de a recenza cartea. Asta a mers foarte bine. Alt experiment de promovare i-a aparținut lui Manafu, care a început să posteze pe Twitter citate din carte. Lumea a reacționat: "Mă, ești bine?" "A, nu, promovam o carte". Și așa, din aproape în aproape...

Cu alte cuvinte, a existat un moment când social media chiar avea impact real asupra oamenilor?

Eu cred că are și acum. Desigur, și social media evoluează. Nu mai vorbim de bloguri. Nu cred că un blog de carte ar mai avea succes acum. Acum, însă, avem Facebook. Avem posibilitatea de a ne promova cărțile prin concursuri.

Și avem Animal Planet.

Cred că secretul este, pur și simplu, să implici oamenii. Să le stârnești entuziasmul. M-au ajutat enorm și profesorii de liceu - eu m-am axat foarte mult pe licee. O carte a mea a circulat prin două clase de liceu. Profesorii m-au ajutat refuzând să-mi permită lecturi în licee și aruncându-mi cărțile, atunci când îi prindeau pe copii citind în ore. Interdicția și blamarea sunt cele mai bune mijloace de promovare. Pe scurt: important e că am acționat.

Și ce alte mijloace de promovare mai ai în vedere?

Am un plan, dar voi avea nevoie de niște bani de început. Vreau să fac un turneu național de promovare în peste 60 de localități. Am calculat câți bani îmi trebuie: unde mă opresc, unde stau, unde mă duc. E important cum te organizezi. Am avut până acum trei lansări în Pitești, două au ieșit oribil, pentru că n-a venit nimeni. Am calculat că, dacă știi cu cine stai de vorbă, un astfel de turneu național ar epuiza cam două tiraje. Dacă implici bloggeri locali, parteneri media și biblioteci, poți miza pe succes; dar asta presupune timp și bani. Și o rețea de relații. Ar dura numai un an să pui la punct amănuntele. De exemplu, pornești spre Iași. Ai putea avea patru lansări în aceeași zi: în Focșani, în Onești, pe traseul ăla. Apoi te oprești la Neamț, poate dormi acolo o noapte - la Iași faci două lansări, că e oraș mare, apoi te întorci prin altă parte, poate pe la Vaslui. Dar e foarte greu să te ocupi singur de asta, și încă n-am întâlnit o editură dispusă să coopereze. Dacă am face un prim turneu național care să vândă 2.000 de exemplare și am demonstra că se poate, poate că industria de carte ar căpăta o altă amploare. Așa cum am demonstrat faptul că "romanul de debut e nevandabil" e o afirmație falsă. După aceea, editurile au început să privească cu alți ochi colaborarea cu site-urile și cu bloggerii.

Primele două tiraje au apărut la editura Tritonic, cu care ai avut probleme serioase, inclusiv de redactare și de corectură. Intri puțin în detalii?

OK, am avut multe probleme cu Tritonic, dar pe multe dintre ele le-am lăsat și eu să vină, pentru că am mers pe mâna lor. Nu e ok să faci asta nicăieri. mai bine trimiți un manuscris perfect, decât să lași editura să corecteze.

Și mai bine-ți iei un avocat, decât să fii vândut pe contract expirat.

Mai bine te ocupi tu de promovare. În România, nu există o editură care să știe să promoveze foarte bine autorii. Nu poți spune "Mă duc la editura aia, și acolo ăia au un plan de marketing coerent, știu exact unde să te ducă". Am pățit o chestie haioasă inclusiv la Polirom. Inițial, au vrut să-mi pună ca partener pe coperta celui de-al doilea roman, Dilăr pentru o zi, o revistă pentru femei. Chestia aia n-ar fi funcționat niciodată. O editură profesionistă, care a publicat atâtea cărți despre droguri, ar fi trebuit să știe care e zona căreia i se adresează o anumită carte, și cum să acceseze zona aia. De aceea, editurile fac promovare în gol.

Cu alte cuvinte, în România nu există un PR de carte bun?

Ba da. Există PR-i buni, care au contacte, care își fac treaba, care îți programează lansări. Ceea ce n-au editurile din România este un departament profesionist de marketing și de vânzări. Dacă nu te uiți pe cifre, să vezi ce anume se vinde, în ce orașe, în cadrul căror categorii de cititori - vei face promovare în gol. Vei duce autorii de un anumit public spre un alt public, care-i va detesta și-i va huidui. Orice autor pățește chestia asta. Nu poți promova o carte despre droguri, o carte cu probleme sociale, violentă și vulgară, într-o revistă pentru femei. Nu cred că femeile ar citi așa ceva.

Asta sună a prejudecată, nu crezi?

OK, unele ar citi, dar nu toate. Prin "femei" mă refeream la publicul revistei aceleia care, te asigur, e foarte conformistă. Nu poți promova Dostoievski în Bravo. Chiar dacă-i pui 20 de apariții în 20 de reviste pentru tineri, se vor vinde zece cărți, iar tu vei trage atotștiutor concluzia: "Publicul nu citește". Publicul citește, dar trebuie să știi cum să-l cauți. Și e minunat să ai o editură care să-ți permită asta, să-ți ofere libertate, așa cum o face Polirom. La Tritonic, nu aveam niciun fel de suport. Am avut câteva exemplare, să le ofer unor oameni. Aici, am stabilit că mă voi promova singur și mi-au dat mai multe exemplare de protocol, să mă ajute. Apoi, mă consult cu ei. Există intenții ok, și ăsta e lucrul care contează. La ceilalți, degeaba veneam eu cu "Hai să facem aia", nu se întâmpla nimic.

Nici măcar nu se recicla ideea, dar la alt autor care li se părea lor că merită efortul?

Exact asta am pățit la Tritonic! Am spus: "Hai să facem campanii în licee!" și toată lumea a râs. La două luni după ce am plecat, făceau campanii în licee. Dacă ai cărți pentru adolescenți, liceele sunt o foarte bună sursă de promovare. Îți poți câștiga un public care să crească o dată cu tine, să prindă gustul primei tale cărți și să te urmărească în continuare. Dacă ai fidelizat 2.000 din licee și ai mai atras oameni din altă parte, poți ajunge, la al treilea roman, să vinzi 5.000 de exemplare fără probleme. Apropo de promovare: de aceea am încercat să fac site-uri, să creez comunități literare, ca să putem face lucrurile împreună. Mi-am dat seama, însă, că e imposibil. Orgoliile sunt de neîmpăcat. E greu să colaborezi cu scriitori.

Ce modele literare ai avut?

Am învățat enorm de la beat-iști. Probabil, se vede. Palahniuk îmi place la nebunie. M-am întors la autori mai vechi, la Miller și la literatura rusă.

Te întreb pentru că, în cazul primei tale cărți,Soni, lumea ți-a reproșat modelul livresc prea evident.

Aveam 22 de ani când am scris-o. Știu, nu e o scuză. Am încercat să scriu o carte care să fie așa cum îmi place mie o carte - ceea ce cred că e un lucru ok. La a doua carte, am încercat să experimentez: să găsesc lucruri cu care nu sunt de acord și să argumentez în favoarea lor. Acum, lucrez la un roman despre perioada interbelică și fac un exercițiu de stil și de limbaj. Atunci, eram foarte influențat de literatura contemporană: totul simplu, totul direct, totul brut, nonșalant și negru. Dar am simțit că, în momentul ăla, era nevoie de o astfel de carte.

Pentru tine sau pentru cititori?

Pentru cititori. În Dilăr pentru o zi, de exemplu, am ales un subiect pe care mi-l doream eu - chit că e total neinteresant și fumat, că sunt atâtea cărți despre droguri. Am încercat doar un punct de vedere nou. Al polițistului implicat în investigație. Dar știam că nu va prinde - și nici n-a prins așa cum a făcut-o Soni. Era un loc gol. Simțeam că tinerii nu au o carte în care să se regăsească. Ăsta e motivul care m-a ambiționat s-o termin.

Cum a fost efortul ăsta, de a scrie o carte la 22 de ani?

Habar n-aveam ce înseamnă să scrii un roman! Scrisesem poezii înainte, apoi povestiri, iar în momentul ăla aveam nevoie de o poveste mai lungă, mai complexă, de un personaj, de un spațiu. Semnasem contract și editura, mai era o lună până la deadline, iar eu scrisesem romanul doar până la jumătate. Apoi, au urmat niște întâmplări ciudate și l-am terminat în câteva nopți. Am avut momente în care mi-am zis "N-o să fiu în stare să termin cartea asta niciodată". Sunt mulți scriitori incapabili de a scrie romane, pentru că nu au răbdarea și nervii de a lăsa lucrurile să se dezvolte. Alteori te rupi de el în anumite perioade: fie pentru că ai treabă, fie că te acaparează și începi să te simți nasol. Personajul meu din Soni e bolnav de cancer. La un moment dat, a trebuit să mă întrerup pentru că, gândindu-mă în permanență la moarte, mi-am dat seama că vorbeam numai despre asta. Ideea e că, dacă perseverezi, până la urmă iese.

Ai cunoscut oameni bolnavi de cancer?

M-am inspirat dintr-un caz real. Și am stat de vorbă cu câteva persoane care au trecut prin asta și au scăpat. Am stat de vorbă cu doctori, să descopăr simptomele, să înțeleg cum e cu căderea părului și subțiatul unghiilor. Deși, în carte, cancerul e doar un pretext, nu voiam să-l tratez superficial. Cum sunt durerile? La un moment dat, mi-am dat seama ce liniștit scriu eu despre dureri groaznice de stomac. Mi-am luat niște ceaiuri de-alea de slăbit care dau crampe, am mâncat aiurea - mi-am creat o durere groaznică de stomac și am scris atunci. Am vrut să văd cum gândești atunci,  în acele momente. La un moment dat, tot pentru Soni, mi-am luat pantofi cu toc și am început să mă plimb pe hol, gândindu-mă cum merge personajul. Am început să mă uit după bărbați pe stradă, să văd cam ce o atrage pe ea la un anumit tip.

Ar fi interesant să te întreb ce ai experimentat pentru Dilăr.

Chiar dacă aș fi făcut ceva anume, n-aș putea s-o zic, nu? M-au mai întrebat unii: "Ce ai făcut de acolo?" Le-am zis: "E o carte, luați-o ca atare. De ce să povestesc ce am făcut și ce nu?" Unii de la radio au insistat: "Ați consumat droguri?" "Ce legătură are cu cartea?!" "Dar ce droguri ați consumat?" "De fapt, ce vreți de la interviul ăsta?" Dacă ești un scriitor adevărat, poți scrie despre orice.

Da, da. Să revenim la Soni. Ți s-a reproșat finalul, că e schematic, că e lovitură de teatru ieftină, etc. Ce ai făcut?

Am schimbat complet finalul în a treia ediție. E una dintre schimbările majore. Nu vreau să spun care e noul final. Citiți cartea.

Ai făcut multe schimbări?

De fapt, când am scris Soni, cartea se termina cu două capitole înainte. Dar, în nevoia aia a mea de a impresiona, simțeam că trebuie în permanență să mai adaug ceva, să mai explorez. Ăsta a fost păcatul primei ediții. Am băgat prea multe elemente care nu-și aveau locul. Ediția a treia e curățată. Curățată de inutile trimiteri cinematografice și muzicale. De exemplu, în versiunea veche, personajul discuta despre un film. Două pagini. Ce relevanță are filmul ăla în povestea cărții mele? Nici măcar nu era o chestie care să ducă undeva anume. Am înțeles că scrisul trebuie adaptat la ideea că îl iei pe cititor de la zero. Efectiv, am tăiat un sfert de roman, am adăugat alte lucruri, am modificat dialoguri. Recitind, îmi dau seama că asta e, de fapt, cartea. Inițial, am publicat un draft. Multe persoane au urât prima versiune pentru că era îmbâcsită de informații inutile.

Lăudabil faptul că-ți recunoști greșelile.

Asta, cred, mă ajută să evoluez.