home»STORY»DOSAR» Hainele iubitei

Hainele iubitei

10 Feb 2009 de Ani Sandu

Rating:

Voturi: 7

Mircea Nicolae a renunţat la hainele fostei iubite abia la doi după ce s-au despărţit. Le-a pus într-o vitrină părăsită de pe Calea Victoriei, iar pe uşă a scris „închis”.

Mircea Nicolae a cunoscut-o pe femeia care îi va inspira unul din cele mai cunoscute proiecte artistice în 2001, pe când era student la Litere. Erau de aceeaşi vârstă şi vorbeau despre orice, de la cărţi la feţele oamenilor din tramvai. S-au mutat împreună, iar lui i se părea că nu mai există graniţă între ei.

După aproape cinci ani de relaţie s-au despărţit brusc, fără prea multe cuvinte. Ea a decis să plece din ţară în căutarea unei vieţi mai bune, pe care el nu i-o putea oferi. N-au ţinut legătura, ar fi fost prea dureros. Mircea a încercat să ajungă la ea prin „intervenţii artistice”. În mai 2007 a pornit un proiect de 100 de intervenţii în spaţiul public bucureştean, dar şi în alte oraşe din ţară.

A scris pe chioşcul unei staţii părăsite de tramvai „aştepţi degeaba”, pe faţada unui magazin din Sibiu „ma gândesc la ea / non stop” şi a lipit pe Memorialul Renaşterii o tastatură cu toate tastele răzuite, mai puţin „shift” şi „delete”.

Făcea totul intuitiv, abia mai târziu a descoperit că ideea sa era similară cu a unor artişti americani din anii ’60-’70 care „manipulau obiecte, situaţii, oameni, încât să construiască un fel de lucrare de artă”.

Spera ca ea să-l urmărească, chiar şi de la distanţă. Îşi numerota intervenţiile şi le documenta pe blog, cu fotografii şi explicaţii. „Hainele iubitei” a fost numărul 60. A decis să acţioneze în preajma Crăciunului, pentru că avea liber de la serviciu şi strânsese banii necesari. A luat vopsea albă şi neagră, o scară de aluminiu, panouri de 3,65 pe 0,85 m, cartoane, aţă, scoci dublu, folie de plastic. În total 400 de lei. Locaţia o ochise demult, un magazin părăsit pe Calea Victoriei.

A spart lacătul, l-a înlocuit cu al său, apoi şi-a adăpostit materialele înăuntru. În prima zi a înlăturat stratul gros de afişe de pe geam. După şase ore de dezlipit îi îngheţaseră mâinile. Peste o săptămână a luat-o de la capăt, pentru că apăruseră noi afişe între timp. A vopsit cu negru ramele roşii acoperite de praf, atât cât a putut. În a treia zi a terminat de vopsit şi a pictat firma: un panou negru pe care a scris cu litere albe, copilăreşti, „hainele iubitei”.

Pe 26 decembrie 2007 era gata. S-a dus de dimineaţă la magazin şi a pus hainele pe cartoane. Halatul ei de baie, în care se întorcea înfăşurată de la duş şi în al cărui decolteu privea avid, gândindu-se că sub el „era într-adevăr o femeie care putea fi a mea oricând aş fi vrut”. Cămaşa de noapte roz care îi amintea cum dormeau împreună în fiecare noapte, ea la perete, el la margine, „pe canapeaua ale cărei arcuri le rupsesem făcând dragoste”.

Bluza şi pantalonii, luate de la second hand, pe care ea le purta ca haine de zi prin bucătărie, unde găteau împreună şi prin care el îi privea uneori „sânii rotunzi, uşor îmbătrâniţi” sau „fundul apetisant pe care îl trata cu cochetărie, întrebându-mă uneori dacă nu cumva e prea mare pentru o femeie ca ea”. Pe la prânz a venit un prieten să-l ajute să ridice firma,. Apoi au urcat hainele în vitrină. La final, a caligrafiat cu vopsea albă pe mânerul negru al uşii de la intrare „închis”.

Pe la nouă seara, în timp ce făcea ultimele retuşuri, au apărut paznicii blocului. L-au luat la întrebări şi au chemat poliţia. Înainte de a demonta totul, agenţii l-au lăsat să fotografieze vitrina, lucru care l-a bucurat, pentru că ...

Pagina : 1 2 din 2 pagini