home»STORY»Feature» Ameninţarea succesului

Ameninţarea succesului

07 Aprilie 2009 de Cristian Lupşa

Rating:

Voturi: 11

FOTO: Roald Aaron

dar te poate omorî mai repede ca insuccesul.

Cum ce s-a întâmplat? S-a întâmplat cam aşa. Prin februarie 2007, Code a decis să încerce încă o dată – ultima dată – să demareze proiectul ei mult visat cu transformarea hârtiei în copaci. A lansat un site, a trimis la firme o prezentare şi a găsit câţiva naşi să promoveze ideea (inclusiv Tabu). Spera să stârnească interes. Spera că firmele o vor invita la discuţii, poate îi vor da ceva bani şi încet-încet, poate până în iunie, va crea o infrastructură: maşini, şoferi, program de colectare şi apoi plantări. (Spera să atragă în proiect 300 de firme în doi ani).

Prin martie, au căutat-o de la prima firmă. Nu vroiau să dea bani sau să discute. Vroiau să li se ia hârtia. Nu asta făcea Copacul ăsta?
Când a terminat liceul în 1990, Code habar n-avea ce va face cu viaţa ei.

S-a gândit să dea la teatru la Bucureşti, dar a auzit că e pe pile. Nici mama, desenator tehnic, nici tata, electrician, n-au fost încurajatori. De mică i-a plăcut să croiască şi să tricoteze după modele din revistele nemţeşti aşa că s-a gândit să dea la textile la Iaşi, doar pentru cursul facultativ de design din anul III. Până la urmă a intrat în prima generaţie la o facultate particulară din Deva, care oferea de toate. Şi-a luat diploma de manager în comerţ şi turism, apoi a făcut marketing pentru un radio local şi prin ’98 s-a mutat în capitală. În vreo doi ani a schimbat opt locuri de muncă – când începea s-o doară stomacul ştia că e timpul să-şi ia tălpăşiţa. Apoi a ajuns la Romanian Angel Appeal (RAA), un ONG specializat în HIV/SIDA, unde avea să se ocupe de comunicare următorii şapte ani.

În Bucureşti o deranjase de la început că se aruncau hârtii pe jos. Ce-ar fi dacă s-ar arunca hârtia la coş? Dar ce-ar fi dacă s-ar recicla?, s-a întrebat prin 2002. Cu banii strânşi pe hârtie s-ar putea cumpăra puieţi. Asta a fost sămânţa Copacului. S-a interesat, n-a găsit proiecte similare, aşa că a scris ea unul şi a încercat să obţină finanţare. Nimic. Aşa s-au dus câţiva ani. Tot ce ştia înainte de încercarea din 2007 era că un copac costă câteva kile de hârtie. Şi, observând munca de la RAA, a estimat că un birou cu vreo 30 de angajaţi strânge aproximativ 100 kg într-o lună.

Deci, au întrebat-o cei de la firmă, veniţi să ne luaţi hârtia? Code, ONGist sufletist idiot, cum îşi zice, n-a putut spune „nu”. Era o singură firmă, ce putea fi aşa greu? Putea să dezvolte infrastructura în paralel. Code a sunat-o pe Oana Păşălan, prietena şi colega ei de la RAA, s-o anunţe că au o misiune. Bucureşteanca avea 23 de ani, terminase ştiinţe politice şi lucra în ONG-uri de la 17 ani. Avea carnet, avea un Matiz roşu şi avea încredere oarbă în ideile Claudiei. Aşa sunt ele – Pic şi Poc –, una cu viziunea, cealaltă cu execuţia. Pe 27 martie s-au dus şi au colectat 40 de kilograme de hârtie.

La RAA, Code învăţase cum stă treaba cu promovarea ideilor ONG-urilor. Uşile se deschideau greu. Puţini aveau chef să discute proiecte pe HIV/SIDA. N-avea de ce să fie altfel pe reciclare şi ecologizare – doar erau atâtea gunoaie peste tot. Nu s-a îngrijorat că prima firmă care le-a căutat a crezut că proiectul e deja funcţional; or fi înţeles ei greşit mesajul.

Apoi a venit a doua firmă. ...

Pagina : 1 2 3 4 5 din 5 pagini

Cuvinte cheie: story, copacul de hartie, amenintarea succesului, tabu de aprilie, ecologie