home»STORY»Feature» Ameninţarea succesului

Ameninţarea succesului

07 Aprilie 2009 de Cristian Lupşa

Rating:

Voturi: 10

FOTO: Roald Aaron

A treia. A patra. A cincea. Ceva nu era în regulă. Toţi înţeleseseră greşit. Toţi vroiau să li se ia hârtia. În aprilie, numărul cererilor a săltat la 30 de companii. În mai, erau deja la 70.
– Băi, ce se întâmplă? a întrebat-o Oana pe Code.
– E clar că vom muri.

Porniseră, vorba lui Code, fără cai, fără boi, fără căruţă, fără minte. Oana, adepta lucrurilor plănuite, nu era încântată. Dar n-a cârcotit. Au început să meargă la firme când ieşeau de la muncă. Umpleau Matizul şi duceau hârtia la un centru de colectare pe care l-au botezat „la babă”. Preţul fluctua mereu şi au trebuit să fie drăguţe cu baba să nu le mai fenteze şi să le boscorodească că ea aşteaptă containere mari, nu cutii de chibrituri. Soţul babei s-a uitat la ele şi le-a zis: „Sunteţi nebune”.

Banii luaţi pe hârtie se duceau pe benzină – uneori puneau de la ele.

Au început să chiulească de la serviciu. Sau mergeau la firme înainte de muncă şi întârziau. Cei de la care ridicau hârtia le anunţau mândri: am zis de voi mai departe. Grozav.

Al naibii trend ecologic. Vestea despre proiect circula nebun în e-mailuri şi pe bloguri. Tot mai multe firme au luat aminte: există unii care îţi iau hârtia gratis? Excelent. Alo, Claudia Cătană? Nu veniţi să luaţi şi de la noi? La început au mers la toţi. Au colectat şi patru plicuri. Cum să spui nu? Ce ONGist e ăla care spune „nu”? Au cerut şi maşina de la RAA, un Fiat Doblo care putea duce mai mult. Code a avut ideea să colecteze noaptea, când traficul e mai lejer. Doar că firmele uitau să lase afară hârtia sau portarii nu le lăsau să intre.

Lucrurile au luat-o încet razna. În primul rând, hârtia era al naibii de grea. Îşi rupeau spatele. Oamenii de la firme nu le ajutau. Stăteau la cafele şi spuneau că n-au timp. Unii le-au privit ca pe nişte gunoieri. Oanei i-a sărit ţandăra când nişte bărbaţi o priveau nepăsător cum ridică. La altă firmă, cineva s-a oferit s-o ajute, dar Oana l-a refuzat. Ce, crezi că nu pot?

Code scria mailuri disperate: suntem aglomeraţi, nu putem ajunge. Firmele pe care le ratau au început să le taxeze: dacă nu sunteţi capabile, de ce v-aţi apucat? Vă mai caut după ce aveţi o infrastructură. A naibii infrastructură. Erau ele două, Matizul, uneori maşina RAA, şi hărţile oraşului printate de pe Salut Bucureşti. Au început să întârzie, să se piardă, să nu ajungă, deşi promiseseră. Code era terifiată – îi venea să se ascundă sub nişte pietre. Nu mai răspundea la telefon de teamă că e cineva care o cheamă să-i ia hârtia.
– Deci nu puteţi, îi spuneau la telefon.
– Hai cu mine pe teren să vezi cum e, răspundea Code iritată. Ai dreptate că întârziem. Că mai greşim adresa. Dar cum să le rezolvăm pe toate dacă nu mă ajuţi?

ONGist sufletist idiot. Al naibii serviciu gratuit. Code s-a gândit să le dea firmelor containere în care să colecteze. După o vreme şi-a dat seama că era o risipă de bani, bani din care ar fi trebuit plantaţi copaci.
– Cum nu mai daţi?, o întrebau.
– E cam aberant ca un ONG să vă dea containere. Nu mai putem.
– Nici măcar unul?

Pe Code o durea faptul că dezamăgea. Pentru un ardelean, să zică lumea că eşti neserios era o tragedie. Îi era ruşine ...

Pagina : 1 2 3 4 5 din 5 pagini

Cuvinte cheie: story, copacul de hartie, amenintarea succesului, tabu de aprilie, ecologie