home»STORY»DOSAR» Lora, Versiunea solo

Lora, Versiunea solo

06 Iulie 2009 de Lavinia Gliga

Rating:

Voturi: 13

FOTO: Cosmin Bumbuţ

Laura Petrescu

După o scurtă pauză de ţigară, Laura Petrescu se retrage în spatele rotundului negru din plasă al microfonului. Trebuie să mai lucreze la accentul de pe finalul versurilor, ca să sune a reggae veritabil. „So baby just staaay-y-y, please don’t go awaaay-y-y”. Cu codiţele împletite blonde scăpate de sub pălăria neagră, umerii îmbrăcaţi în geaca de piele bleumarin (de care e iremediabil îndrăgostită), şoldurile în rochiţa neagră cu flori mici albe şi picioarele înfipte în cizmele de piele moale caramelie, Laura se balansează în ritmul muzicii.

Piesa pe care o înregistrează e pentru primul ei album solo, pe care vrea să-l lanseze până la sfârşitul anului. Are 27 de ani şi până de curând a fost „Lora de la Wassabi” – trupa de fete închegată în 2005 de Marius Moga. În Wassabi, ea era liderul: cea mai în vârstă, cea mai experimentată, cea mai responsabilă: „Eram şi prietena fetelor, şi manager, şi în trupă”.

Orice blocaj apărea – de la vestimentaţie, la decorul scenei –, ea trebuia să găsească soluţia.

În concerte, îşi aminteşte Laura, nu apuca să se concentreze pe ce transmite publicului, pentru că era mereu atentă să meargă totul bine. „Nu mă simţeam împlinită”, spune ea. „Simt nevoia să mă exprim, nu pot pe o singură strofă.” Lora în versiunea solo înseamnă, în primul rând, maturizare: ea face regulile, ea îşi asumă rezultatele. E liberă să se exprime în toate strofele – un amestec de rock, hip hop, reggae, jazz, r’n b şi orice i-ar mai plăcea ei. Nu vrea şi nu poate să se limiteze la un singur stil: „Îmi place muzica. Cum să aleg între rock şi soul?”

Înainte de Wassabi, pe când locuia în Galaţi, a fost timp de trei ani vocea trupei FM, cu care cânta un mix de rock, funk şi jazz. („Dacă în adolescenţă n-ai avut o trupă rock, a trecut degeaba timpul pe lângă tine.”). Şi chiar dacă au apus vremurile în care se închidea în studioul-buncăr şi făcea piese până uita de toate (printre altele, că e ziua ei), Laura n-a pierdut voluptatea compusului. Face versuri şi linii melodice pentru ea şi pentru alţii (Mandinga, Adrian Enache). De obicei, porneşte de la partea instrumentală – pentru albumul ei lucrează cu duoul de producători Agresiv şi cu Moga (care acum, spre deosebire de vremurile Wassabi, trebuie să se muleze pe ideile ei). Ascultă piesa de câteva ori, începe să cânte „într-o limbă necunoscută de nimeni”, apoi ordonează şi dă sens puzzle-ului de cuvinte. Sau porneşte de la o emoţie: după ce-a văzut filmul „Ray”, a pus mâinile pe pian şi a compus o piesă cu care e sigură că va închide gura oricărui critic. Nici nu ştie să cânte la pian, dar atunci „a intrat Ray Charles în mine.” Azi Laura e năpădită de Bob Marley. De dincolo de peretele de sticlă al cabinei de înregistrare o urmăresc băieţii de la Agresiv – Miţă butonează la calculator, Vlad stă pe canapea cu o chitară în braţe, pregătit să corecteze ritmul. După câteva versuri Laura se opreşte din nou. Nu vrea să treacă la a doua jumătate a piesei până nu sună totul impecabil: „Asta e, trebuie să trag fără s` respir.”