user
pass
Prima zi de şcoală în România
14 septembrie 2009, Şcoala generală Nr. 97,
Bucureşti, România
Am început şcoala Suntem clasa I. Clasa I B.
Da, aţi citit corect, n-am greşit, m-am exprimat exact cum trebuie: am început şcoala. Asta, am învăţat cândva la gramatică, se cheamă „pluralul solidarităţii“, adică părinţii se exprimă la plural şi îşi asumă şi persoana micuţului. Însă e prea puţin să interpretezi lucrurile aşa. Căci după două săptămâni în care eu n-am trăit pentru mine deloc, în care mi-am suspendat absolut orice tip activitate, sau dacă am prestat-o totuşi, am făcut-o aproape mecanic, în virtutea obişnuinţei, două săptămâni în care am trăit într-o perpetuă amânare până după „prima zi de şcoală“, am realizat că, de fapt, nu e vorba doar de o simplă diferenţă gramaticală, ci de ceva mult mai complex, mult mai adânc, şi extrem de complicat.
Ei bine, povestea începe aşa: m-am pregătit sufleteşte şi nu numai, cu foarte mult timp înainte.
Vorbeam cu băieţelul meu, Luca, viitorul şcolar, despre şcoală şi despre cum va fi, încercând din răsputeri să-i creez aşteptări cât mai pozitive, să-l fac să-şi dorească să meargă la şcoală şi chiar s-o facă cu plăcere. Prieteni, activităţi, cunoştinţe, lucruri noi şi interesante, experienţe drăguţe prin care treci, primele responsabilităţi adevărate, încercam să-l învăţ să conştientizeze gravitatea lucrurilor serioase, am început să ne jucăm mai serios şi pe parcurs să dăm altă dimensiune jocului în sine, să facem ca joaca să fie mai degrabă un fel de repetare a ceea ce se va înâmpla la şcoală. Am fost foarte fericită când mi-a recitat alfabetul, chiar dacă a sărit trei litere, când am descoperit că citeşte, fără să ştiu pur şi simplu când a învăţat. Buni îi făcea liste de socoteli, la cererea lui, evident, şi mi le arăta seara foarte mândru de el.
Mai mult, am făcut, legat de începutul şcolii, ceea ce n-am făcut niciodată: am început să caut sfaturi la cei din jur, i-am provocat de câte ori s-a ivit ocazia la discuţii despre asta. Mărturisesc, n-am făcut-o până acum, nici când eram însărcinată, nici când Luca era bebeluş sau bolnăvior, niciodată. Am trăit livresc şi sarcina şi naşterea, şi experienţele ulterioare, cu cărţi în braţe şi apelând chiar la omeanii competenţi, adică la cei calificaţi. În sfârşit, s-a scurs vara. Peste tabere, stagii, vacanţă bogată şi însorită, călătorii, plimbări, distracţie. Timp în care am reuşit să-mi suspend cumva emoţia, sau să o ascund mai adânc undeva de unde nu m-a chinuit aşa de tare ca în ultimele două săptămâni de dinainte de începerea şcolii. O să-i spun emoţie, deşi e mult prea simplist, acestui bizar şi năucitor amalgam de stări prin care am trecut şi care m-au stors mai tare ca toate exemenele prin care am trecut vreodată. Şi dacă există ceva care să-mi fi testat gradul de rezistenţă psihică, de răbdare şi stăpânire de sine, asta este, cu certitudine, începutul şcolii. Nu ştiu, nu-mi amintesc, în copilărie, adolescenţă, maturitate, vreodată în viaţa mea, să fi trăit ceva mai complicat şi mai greu de suportat, şi atât de greu de definit. Şi, pentru mine, aproape imposibil de gestionat. Dar acum, după ce trag linie şi adun aceste zile grele, îmi dau seama că a fost ceva incredibil de frumos şi, mai cu seamă, cel mai împlinitor lucru ce mi s-a-ntâmplat vreodată.
La un moment dat, am mai păcălit puţin timpul şi emoţiile umblând prin oraş, prefăcându-ne că suntem la un shopping ca oricare altul, fără nimic special, doar că piesele vedetă ne-am ales să fie de data aceasta cămăşuţele albe, pantofii serioşi, pantaloni ...
Bucureşti, România
Am început şcoala Suntem clasa I. Clasa I B.
Da, aţi citit corect, n-am greşit, m-am exprimat exact cum trebuie: am început şcoala. Asta, am învăţat cândva la gramatică, se cheamă „pluralul solidarităţii“, adică părinţii se exprimă la plural şi îşi asumă şi persoana micuţului. Însă e prea puţin să interpretezi lucrurile aşa. Căci după două săptămâni în care eu n-am trăit pentru mine deloc, în care mi-am suspendat absolut orice tip activitate, sau dacă am prestat-o totuşi, am făcut-o aproape mecanic, în virtutea obişnuinţei, două săptămâni în care am trăit într-o perpetuă amânare până după „prima zi de şcoală“, am realizat că, de fapt, nu e vorba doar de o simplă diferenţă gramaticală, ci de ceva mult mai complex, mult mai adânc, şi extrem de complicat.
Ei bine, povestea începe aşa: m-am pregătit sufleteşte şi nu numai, cu foarte mult timp înainte.
Mai mult, am făcut, legat de începutul şcolii, ceea ce n-am făcut niciodată: am început să caut sfaturi la cei din jur, i-am provocat de câte ori s-a ivit ocazia la discuţii despre asta. Mărturisesc, n-am făcut-o până acum, nici când eram însărcinată, nici când Luca era bebeluş sau bolnăvior, niciodată. Am trăit livresc şi sarcina şi naşterea, şi experienţele ulterioare, cu cărţi în braţe şi apelând chiar la omeanii competenţi, adică la cei calificaţi. În sfârşit, s-a scurs vara. Peste tabere, stagii, vacanţă bogată şi însorită, călătorii, plimbări, distracţie. Timp în care am reuşit să-mi suspend cumva emoţia, sau să o ascund mai adânc undeva de unde nu m-a chinuit aşa de tare ca în ultimele două săptămâni de dinainte de începerea şcolii. O să-i spun emoţie, deşi e mult prea simplist, acestui bizar şi năucitor amalgam de stări prin care am trecut şi care m-au stors mai tare ca toate exemenele prin care am trecut vreodată. Şi dacă există ceva care să-mi fi testat gradul de rezistenţă psihică, de răbdare şi stăpânire de sine, asta este, cu certitudine, începutul şcolii. Nu ştiu, nu-mi amintesc, în copilărie, adolescenţă, maturitate, vreodată în viaţa mea, să fi trăit ceva mai complicat şi mai greu de suportat, şi atât de greu de definit. Şi, pentru mine, aproape imposibil de gestionat. Dar acum, după ce trag linie şi adun aceste zile grele, îmi dau seama că a fost ceva incredibil de frumos şi, mai cu seamă, cel mai împlinitor lucru ce mi s-a-ntâmplat vreodată.
La un moment dat, am mai păcălit puţin timpul şi emoţiile umblând prin oraş, prefăcându-ne că suntem la un shopping ca oricare altul, fără nimic special, doar că piesele vedetă ne-am ales să fie de data aceasta cămăşuţele albe, pantofii serioşi, pantaloni ...
Pentru a comenta acest articol te rugam sa te loghezi ca membru tabu.ro sau, in cazul in care nu ti-ai creat deja un cont, te poti inregistra AICI.
NEWSLETTER
STIRI
Lady GaGa, aproape leşinată pe scenă? VIDEO
Lady GaGa este, fără îndoială, una dintre cele mai harnice vedete din show-bizz. Cu toate astea, oboseala pare să o fi...
mai mult
Operaţiile estetice le sperie pe vedete
Operaţiile estetice le cam sperie pe vedete. Atât Kim Cattrall, cât şi Drew Barrymore au declarat de curând că nu s-ar...
mai mult
Kate Winslet s-a despărţit de Sam Mendes
Încă un cuplu hollywoodian care părea extrem de solid a anunţat o despărţire neaşteptată. Kate Winslet şi Sam Mendes au făcut...
mai mult
Lady GaGa are chef de o relaţie lesbiană
Nicio zi fără ştiri de la GaGa! De data aceasta cântăreaţa a s-a trezit că ar fi timpul să decalare că...
mai mult
Madonna vrea sfaturi de la Regina Elisabeta
Alte stiri
Madonna a devenit atât de importantă în proprii ochi încât nu se mai poate înhăita cu persoane de rând, eşi nu...
mai mult
Calculeaza-ti acum greutatea ideala!
Publicitate
SONDAJ
Ce puteri supranaturale ti-ar placea sa ai?
© 2009 Tabu.ro, marca a grupului Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate
