home»VIATA TA»INTERVIU» Adrian Schiop. Pe bune

Adrian Schiop. Pe bune

16 Decembrie 2009 de Ioana Ulmeanu

Rating:

Voturi: 1

Adrian Schiop a scris două cărţi. Prima, „pe bune/pe invers”, a ridicat a indignare câteva sprâncene. A doua, „Zero grade Kelvin”, a ajuns de curând în librării şi pare să fie încă şi mai incomodă decât prima. Schiop preferă să vorbească despre ultima dintre ele.

Cum ţi-am mai spus, am citit „Zero grade Kelvin“ şi mi-a plăcut. Mi se pare autentică şi mai închegată decât „pe bune/pe invers“ (care, totuşi, mi-a plăcut mai tare. A fost momentul şi disponibilitatea). Tu ce zici când te uiţi la ele?
Ţi-a plăcut mai mult fiindcă e cu gay şi gay-i sunt adorabili. Femeile, cel puţin, îi plac foarte mult. Ţi-a mai plăcut fiindcă era cu subculturi şi urbanelor le place foarte mult asta, practic, leşină când aud cuvântul ăsta. Ţi-a mai plăcut fiindcă era cu atitudine, oh, mai ales multă atitudine. Ţi-a plăcut mai mult şi fiindcă tematic şi ideologic era mai comodă, toată lumea ok e de acord cu ideile destupate vehiculate în carte. Mie personal mi-e silă de cartea aia, dar am înţeles că e un fenomen comun printre scriitori să nu le mai placă ce au scris anterior şi să se simtă mai ataşaţi de ultima carte: or, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt nebun după „Zero grade Kelvin”.

Crede-mă, e o carte mult mai bună.

Pe coperta patru a cărţii scrie aşa: „Sunt doar doi autori români care se livrează cu totul publicului şi doar două cărţi curajoase în proza românească: „Nevoi speciale“ şi „Zero grade Kelvin“. Ar trebui vândute la pachet, legate cu o banderolă pe care să scrie: „În sfârşit, ceva de citit.“ (Dan Sociu) Chestia asta m-a scos din minţi, pentru că nu mi se pare ok ca pe coperta unui scriitor să îşi facă şi altul reclamă. Trecând peste asta, în ce măsură şi în ce fel e cartea ta curajoasă? Ţi-ai propus să fie curajoasă?
Era o glumă, deci nu e cazul să-ţi ieşi din minţi. E curajoasă fiindcă autorul priveşte lumea prin ochii unui pedofil, iar asta, dă-mi voie: n-o întâlneşti pe toate gardurile şi în toate librăriile. Pentru că viziunea e de persoana 1, autorul nu-şi judecă personajul, ci îl lasă să-şi desfăşoare gândurile bolnăvicioase, nu poate să-i dea peste degete şi să-i spună că Acolo nu, băiatul meu sau Te înşeli, nenorocitule; or, în lipsa unei instanţe auctoriale de autoritate, ai văzut ce face personajul – înjură lumea că e rea cu el, vrea inegalităţi de gen, se gândeşte să-şi găsească o femeie cu un băiat drăguţ să coabiteze cu ei etc.

„Am senzaţia că există o grămadă de lucruri pe care nu le-a mai observat nimeni”. Mi-a plăcut tare lucrul ăsta. Cred că e adevărat. Scrii despre lucruri care mai scandalizează încă, deşi le ştie toată lumea. Ai observat lucrurile alea tocmai pentru că ţi s-au întâmplat ţie?
Întrebarea asta ar putea fi tradusă aşa: „printre altele şi din câte am observat cu capul meu, personajul tău s-a futut cu băieţi mici. Ţi s-a întâmplat şi ţie?”. Te aştepţi să răspund la întrebarea asta?

Cum poţi tu, care pari să nu fii ca nimeni, să îţi alegi o nişă de la care să te revendici şi pentru care să scrii? Cine mai e în nişa aia? Cei cărora le place ce scrii tu sunt în aceeaşi nişă? În ce măsură scrii tu pentru cineva? Şi cum ar trebui să fie persoana aia pentru care scrii tu?
Nu scriu pentru nişe şi nu cred că scriu pentru cineva anume. M-ar întrista să mi se spună că scriu o literatură sofisticată, experimentală, doar pentru iniţiaţi şi experţi. În fine. Primul roman, „pe bune/pe invers”, a fost scris pentru România, dar se folosea de teme occidentale (subculturi, gay, Stephen Hawkins etc.) ca să seducă. „Zero grade Kelvin” foloseşte până la un punct teme româneşti/estice (rahatul pe care-l mănânci afară un căpşunar), dar le priveşte dintr-o perspectivă (sper) inteligibilă pentru un creier neromân. În sensul ăsta, romanul nu e subversiv faţă de România, ci faţă de Occident. E un roman foarte estic şi mă bucur că a ieşit aşa, românii sunt foarte complexaţi că sunt estici săraci şi atunci pretind că sunt mai occidentali şi mai urbani decât pot circuitele lor să ducă. Trăiesc de 5 ani în Bucureşti şi mi s-a acrit de alternativi şi capre urbane – asta poate şi pentru că, în definitiv, şi eu fac parte din categoria lor.

Personajul tău central este homosexual neasumat. I-aş zice „selfhating homo”. Mi se pare ca ăsta este un fenomen foarte comun. Ce ai de spus despre asta?
Nu este homosexual, este pedofil de băieţi care, simţind blestemul pedofiliei lucrând de mic în el, se forţează la vârstă adultă să devină gay – cu alte cuvinte, să-i placă băieţii aflaţi peste vârsta de consimt. Cum asta nu prea îi iese, decide că ar fi mai profitabil pentru el să îşi încerce şansa la femei. Din perspectiva asta ajunge el să urască homosexualitatea, aşa cum urăşte heterosexualitatea un homosexual constrâns la comportament hetero. Dacă un homosexual căsătorit cu o femeie poate fi numit heterosexual neasumat sau selfhating hetero, atunci şi despre personajul din carte s-ar putea zice că e selfhating homo. Mă ...

Continuare in revista TABU

Cuvinte cheie: adrian schiop, yero grade kelvin, adrian schiop yero grade kelvin, pe bune pe invers, carti adrian schiop