home»STORY»DOSAR» Monogamie, mon amour!

Monogamie, mon amour!

03 Feb 2010

Rating:

Voturi: 1

FOTO: COSMIN BUMBUŢ

Scriitorul Bedros Horasangian, 62 de ani, povesteşte despre cuvinte, discreţie, morală, Janis Joplin şi ce contează de fapt în căutările noastre.

de Bedros Horasangian

Mărturisesc că acest cuvânt a explodat pe neaşteptate în urechile mele. Pur şi simplu nu-l aveam nici în faţa ochilor şi nici în memoria mea – destul de bună, să presupun, şi care a reţinut destule detalii sonore. Sunete, zgomote, acorduri, semnale. Cuvinte.

Despre bigamie pot spune că traversase orizontul meu de curiozitate – destule poveşti despre astfel de situaţii se le găsim prin literatură sau dăm de ele prin presă, ca nişte cazuri reale, cu iz exotic şi scandalos. Despre poligamie există mărturii scrise şi cu aer savant, în legătură cu vechi civilizaţii sau culturi extraeuropene. Dar despre monogamie? Ce-ar fi de spus despre ceva la care nu te-ai gândit niciodată, chiar dacă într-un fel sau altul eşti prins în carameua semnificaţiilor.

Aşa cum înainte de alegerile prezidenţiale, un distins candidat la postul de Întâistătător – cum vă sună şi acest cuvânt, utilizat când vine vorba doar de Patriarhul României – al Republicii în care nevoim cu toţii ne-a tot asasinat urechile şi atenţia prin cuvântul predictibilitate.

Predictibilitate în sus, predictibilitate în jos, cineva trebuia să-i atragă atenţia că este peste poate să-l arvunim şi să-l şi utilizăm cu una cu două. Nu-i aşa că nu-l aveaţi în limbajul comun şi vă este cumva peste mână să-l utilizaţi cu plăcere sau voioşie chiar?

În aceeaşi situaţie mi se pare că ne aflăm şi în cazul cuvântului monogamie. Ce să spui despre el, cum să-l simţi, să-l întorci pe toate feţele, să-l storci de semnificaţii şi să-l arunci unei fiinţe dragi, „Ştii, eu te iubesc, vrei să fim monogami?” Sau cam aşa ceva. Cum adică?

Lăsând gluma şi savantlâcurile lingvistice la o parte, să amintim doar de-o mică poveste ce aparţine unei distinse cucoane din Franţa secolului al XVIII-lea. Doamna de Sevigne, rămasă în posteritate nu atât pentru inteligenţa, cultura, distincţia sau amorurile ei, mai mult sau mai puţin galante şi „monogame“, ci pentru faimoasele ei scrisori. Corespondenţa ei cu diverşi contemporani, de ambe sexe, este plină de vorbe de duh, de farmec şi spirit.

Ce răspunde Madamme de Sevigne într-una din scrisori, fiind întrebată de fiica sa, o altă bravă coniţă din aristocraţia franceză, măritată la rândul ei, Madamme de Grignan, când este întrebată ce părere are despre dragoste. Cu un surâs larg – probabil, încercăm să-l vizualizăm şi peste secole – Mme de Sevigne îi răspunde cu tâlc fiicei sale curioase să afle câte ceva din ascunsele feţe ale unui sentiment gingaş şi complex, fie el monogamic, ...

Continuare in revista TABU