Dacă până nu demult, supereroul filmului era bărbat, de cele mai multe ori alb, iar femeile din film erau fie companioane cu picioare până la gât, întrerupte doar de o pereche superbă de sâni, fie victime neajutorate care trebuiau salvate, şi ocazional victime neajutorate cu picioare până la gât, întrerupte doar de o pereche superbă de sâni, filmele de azi abundă de gagici care bat şi străpung, ca maşina de cusut.
Nimeni nu mă va contrazice când voi afirma că în recentul Fast and Furious 6,scenele care ne-au captat cel mai intens atenţia au fost acelea de dat la gioale intens şi profesionist, între Letty Ortiz (interpretată de Michelle Rodriguez, această Jeană-Claude Van Damme cu ovare a zilelor noastre, abilă mânuitoare a argumentelor cu capete în gură, picioare-n dinţi şi pumni oriunde altundeva)şi Riley (jucată nebănuit de credibil de Gina Carano, de meserie expertă în arte marţiale mixte).
Ca să folosim limbaj de critic literar român: experimentăm un regal de bulăneală rafinat structurată, cu suave transcendenţe şi imanenţe de caft irepresibil şi inexpugnabil, finalizată într-o metafizică a ploii dinţilor din gură. Pe scurt, foarte sexy,după cum arată şi imaginea alăturată.
Prilej să ne amintim cu nostalgie de alte câteva smardoieli legendare din alte filme care au arătat că şi fetele pot genera (şi degenera în) testosteron.
X-MEN: THE LAST STAND (2006)
Interracial e categoria noastră preferată pe multe siteuri pe care ni le ştergem din browse history ori de câte ori avem musafiri. Iar când vine vorba de bătaie, scena asta scurtă, dar jucăuşă, dintre Storm (Halle Berry) şi Callisto (Dania Ramirez) în costume de piele neagră, transformă acest film absurd spre vag retardat, unde toată lumea abuzează de puteri mutante de zici că-s într-o excursie în universul genetic al Angelinei Jolie, într-o chestie căreia abia aştepţi să-i vezi remake-ul porno: XXX-MEN: THE ONE NIGHT STAND.
BANDIDAS (2006)
Se pare că anul 2006 a dat o recoltă bună în cultura de fete care bat fete. Practic, Bandidas se vrea un fel de Butch Cassidy& The Sundance Kid, în versiune feminină, mexicană şi mult mai proastă. În fine, Salma Hayek şi Penelope Cruz stăteau împreună la o cafea şi le-a venit o idee: „Fată, nu facem şi noi un fel de Thelma şi Louise, dar mai pe western aşa?” „Facem.”
Evident, lumea visa la nişte scene toride cu cele două protagoniste, mai ales că Hayek venea după Frida, unde mozolise toată distribuţia feminină şi pe Alfred Molina… adică,da, distribuţia feminină. Dar nu. În schimb, când Hayek şi Cruz dau una-n alta ca-n fasole, ţi se taie respiraţia.
MISSION IMPOSSIBLE: GHOST PROTOCOL (2011)
Când BlueIs The Warmest Colour a luat Palme d’Or anul ăsta, m-am uitat lung la Lea Seydoux şi m-am întrebat de unde o ştiam, mai ales că amintirea nedefinită mi-a provocat şi o vagă căldură. Apoi mi-am amintit. A avut o scenă de cat fight extrem, dar extrem de sexy cu Paula Patton, în Mission Impossible . De ce e unică această scenă? Că, spre deosebire de filmele de mai sus, unde gagicile sunt echipate în costum care sugerează posibilitatea bătăii, aici, fetele vin în două rochiţe foarte diune, şi, the next thing you know, dau una cu cealaltă de pământ. Iar momentul tirbuşonului cu care dau să se înţepe e în sine o capodoperă. De atunci, mi-am privit cu alţi ochi tirbuşonul din sertarul bucătăriei.
Din păcate,n-am găsit o imagine cu acel tirbuşon. Luaţi, aşadar, una cu un tirbuşon no-name.
CHARLIE’S ANGELS: FULL THROTTLE (2003)
Deja v-am oripilat până în acest punct cu cantitatea de filme cretine pe care le-am văzut. Staţi să vedeţi de acum încolo, când vă voi povesti despre această superbă scenă de caft în patru, care pune faţă în faţă triada de îngeri Cameron Diaz – Drew Barrymore- Lucy Liu cu îngerul decăzut, recte Satana, interpretată de o Demi Moore zveltă şi apetisantă ca o panteră neagră. De fapt, acum m-am prins, Charlie’s Angels era o ecranizare liberă a Bibliei. Aşteptăm partea cu Sodoma şi Govora. Cert e că Demi nu e niciodată atât de sexy ca în rolurile în care e sărită de pe fix: Full Throttle, Disclosure şi relaţia cu Ashton Kutcher.
KILL BILL, ORICE NUMĂR
Dacă vine vorba de femei şi bătaie, nimeni nu se compară cu Quentin Tarantino. Pardon, cu Uma Thurman. Deşi Uma Thurman bate enorm de multă lume în aceste filme, o să aleg o singură scenă pentru această trecere în revistă. Şi va fi aceea cu Lucy Liu. Scena aia nu e o simplă bătaie, nu e o simplă mişcare coregrafiată, e chintesenţa a tot ce e frumos în lume. Poetry in motion. Dacă bătaia ar fi muzică, scena asta ar fi jazz de New Orleans. Dacă bătaia ar fi sex, scena asta ar fi clipa inefabilă, apoteotic-frisonantă şi magnetic-incandescentă (mulţumim, domnule critic, luaţi o pauză!) a adevăratei iubiri.
3 comentarii