ÎNTRE CASE ÅžI CONTINENTE

Nu simt că aș avea o naționalitate. Nu mă simt nici româncă, nici franțuzoai­că… Am călătorit atât de mult și am intrat în contact cu atâtea culturi încât am ajuns să relativizez apartenența la o națiune. Respect regulile și tradițiile oricărei culturi, dar nu-mi asum niciuna. O lungă perioadă de timp am fost când în America, când în China, când în India, când în Franța, când în Italia; am „consumat“ atâtea case și orașe încât am ajuns să nu mă atașez de nimic material. Am remarcat asta și la copiii mei, care au același stil de viață ca și mine.
Facem naveta între București și Paris. Nici ei nu se atașează de lucruri, nu-și cară jucăriile cu ei, de exemplu, nu au nevoie de lucruri materiale ca să-și construiască un mediu familiar. Oriunde mergem își creează ușor lumea lor. Toți trei suntem la fel. Nu dăm foarte multă importanță spațiului și lucrurilor, nu acumulăm obiecte, ele dispar din viața noastră fără regrete. Esențial în stilul ăsta de viață este că în toate drumurile astea nu poți căra mai mult de o valiză și atunci lumea ta interioară este mult mai bogată. Nici de persoane nu apuci să te atașezi, mișcându-te atât de mult…

ÅžAMPANIA DE PANCIU ÅžI DR. IOAN PUÅžCĂ

De mică am fost migratoare. Am copilărit la Panciu, în Vrancea, dar în timpul liceului am locuit în Focșani; apoi am plecat la fa­cultate la Iași și imediat în anul următor la București. În ultimii 15 ani am făcut naveta între București și Paris și nici nu mai știu câte case am schimbat.
Tatăl meu este Dr. Ioan Pușcă, primul enolog al României. El a făcut șampania de Panciu și cred că de la el moștenesc înclinația pentru cercetare; mă plictisesc repede de ce știu și caut, cu fiecare colecție, să găsesc ceva nou. Eu însămi vreau să văd forme noi în creațiile mele, volume și materiale noi și voi face meseria asta atâta timp cât voi găsi idei noi.
Când o să simt că nu mai am nimic de descoperit, că mă învârt în direcții pe care le-am exploatat deja, am să mă opresc. Am nevoie să simt că în fiecare colecție o iau de la capăt.
Acum, când încep o nouă colecție, am emoția aceea a primei colecții.

O GHEATĂ CU ARIPI ÅžI POLEIALĂ
În liceu făceam deja rochii pentru toate prietenele mele. Eram la Focșani. Pe vremea aceea, ca și astăzi, de altfel, o mulțime de branduri mari de afară își făceau acolo prototipurile, sau chiar colecțiile, așa că aveau niște ateliere foarte dotate. Mama unei prietene era Președinta Cooperațiilor Meșteșugărești din Focșani și datorită ei aveam acces la toate atelierele; și nu numai la cele textile. La atelierele de prelucrare a pielii îmi făceam pantofi și genți, iar la cele de prelucrare a sticlei și a metalului făceam bijuterii și accesorii. Îmi amintesc din perioada aceea de o gheată cu niște aripi care ieșeau din spate. știam exact cum vreau să o fac, dar nu găseam piele meta­lizată. M-am descurcat și fără. Am pus două folii de poleială și am găurit pielea pe deasupra. Au ieșit perfect. Făceam și niște genți de piele cu franjuri absolut spectaculoase pentru perioada aceea. Oricum întotdeauna femeile din Focșani s-au îmbrăcat foarte bine pentru că au avut acces la colecțiile de afară.

2000 PLUS
Eram încă în facultate când am făcut prima prezentare de modă, alături de Levintza. Nu eram tocmai genul de student agreat de profesori pentru că eram foarte activă, dar în afara școlii. Eram invitată la emisiuni deși aveam 20 de ani și nu făcusem decât o colecție. Participam deja la Festivalul de Modă de la București și mergeam des în Franța. Pe vremea aceea cei care făceau prezentări erau cei care aveau o istorie în lumea modei precum Janine, Botezatu, Romanița Iovan, Zina Dumitrescu… Era însă loc și pentru noi, tinerii designeri, care formam un mic grup activ și eram considerați experimentali. Împreună am făcut revista de modă „2000PLUS“; cu Cireșica, Silvia șerban, Gabriel Hennesy și cu soțul meu de atunci. Ca să facem rost de capital, fiecare a vândut câte ceva. Eu am vândut casa părinților… Tot atunci ni s-a alăturat și Cosmin Bumbuț, care așa s-a lansat pe piața de modă. Lucram numai cu artiști tineri și făceam niște lucruri extraordinare. Am închis revista, ironic, în 2000; după trei ani. Faptul că nu făceam parte dintr-un grup de presă ne făcea cu atât mai grea supraviețuirea și în plus nu mai aveam timp de nimic. Din cauza revistei îmi închisesem atelierul de modă. Au vrut să ne cumpere mulți, printre care și Sorin Ovidiu Vântu, dar am preferat să o închidem noi decât să o sacrificăm.

UN DOMENIU EXCLUSIVIST ÅžI FOARTE BINE PLĂTIT
Apoi am plecat la Paris. Semnasem un contract cu un centru de Spa din Paris care implica și costume, dar și design interior, un întreg proiect de concept și imagine destul de greu și complex pentru primul meu contract în afară. Centrul există și astăzi pe Champs-Élysées, ceea ce este destul de flatant. și de-aici lucrurile s-au legat unele din altele. În anii aceștia am lucrat ca designer pentru foarte multe branduri mari de-afară precum Naf Naf, Jus d’Orange, Lolita, Muji… Este un domeniu foarte confidențial; tu nu semnezi hainele pe care le creezi, ci firmele care te angajează și tot ele te recomandă mai departe, pentru că nu lucrezi niciodată la două colecții consecutive pentru același brand. Este un mediu foarte dinamic și firmele își schimbă designerii în fiecare an. Nu ai voie să lucrezi pentru două branduri în același timp, chiar dacă este vorba despre continente diferite. De altfel, nici nu ai de ce; designul este un domeniu exclusivist și foarte bine plătit.

NAVETA BUCUREÅžTI – PARIS
M-am îndrăgostit și m-am căsătorit la 20 de ani. El era francez. De altfel, cred că este singura vârstă la care ți se poate întâmpla așa de intens. Între timp am divorțat, dar am fost împreună șapte ani, timp în care eu am făcut naveta între București și Paris. Este greu să cari pe cineva după tine. Noi am avut noroc că aveam, într-un fel, același stil de viață. Pe copii i-am făcut mult mai târziu și nu cu el. Cred că ai nevoie de timp și de o anumită dispoziție pentru a face copii. Trebuie să simți momentul; mai ales cu meseria asta, s-ar putea să nu-l simți niciodată. Pentru că nu ai timp; călătorești prea mult… Eu am profitat de un moment de tranziție când m-am hotărât să nu mai lucrez pentru alții și să relansez brandul „Elena Perseil“. Practic, încheiam o etapă din viața mea profesională și începeam alta. Puteam face o pauză. și am făcut doi copii. Abia după aceea m-am lansat pe piață. și am relansat brandul într-un mod matur, aveam deja foarte multă experiență.

DESPRE CĂSĂTORIE
Am fost căsătorită, dar am făcut-o la 20 de ani când mi se părea o chestie grozavă. Acum îmi place să fiu liberă și, deși tatăl copiilor mei m-a cerut de ne­vastă, am refuzat. Nu mai sunt ca la 20 de ani când m-aș fi lipit cu scotch de celălalt dacă s-ar fi putut. Acum cred că e sănătos pentru fiecare dintre noi să fim liberi și atâta timp cât ne simțim bine împreună vom fi un cuplu; dacă între noi lucrurile nu ar mai funcționa nu văd de ce am rămâne împreună. Copiii nu sunt un motiv. El va rămâne întotdeauna tatăl copiilor mei, indiferent de ce se va întâmpla între noi. Într-un fel, relația dintre noi și relația noastră cu copiii noștri sunt două lucruri separate și nu au de ce să se condiționeze una pe alta. Cred că astăzi lucrurile sunt altfel, mult mai dinamice. Călătorim foarte mult, ne mutăm des… Nu mai cred că o căsătorie poate ține doi oameni împreună. Oamenii din jurul meu se adaptează din mers. Fiecare trăiește cum vrea lângă mine. Ca și copiii mei, de altfel. E adevărat că am atelierul la subsol și îi văd tot timpul, dar încerc să nu-i cicălesc. Interacționăm în punctele cu adevărat importante. Cred că e foarte important să fie independenți, pentru că le-am și impus un stil de viață în care au nevoie de libertatea asta. și ei călătoresc foarte mult, pentru că îi iau peste tot cu mine. Din punctul ăsta de vedere mă simt foarte mamă. Îmi place să-i țin mereu lângă mine și să-i văd cum cresc.