EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Oana Pellea

Părerea mea e că am avut chimie cu Oana Pellea și dacă nu e așa, doar dumneai poate spune. Și înainte de chimie am avut o poveste mică. Am sunat-o pentru prima oară prin decembrie și mi-a părut destul de absentă la telefon. Nu am reușit să stabilim nimic concret atunci. Am sunat-o acum din nou. Era veselă și într-o vizită. M-a rugat să o sun a două zi după ora 18. N-am apucat. A doua zi de dimineață m-a sunat și nu am apucat să îi răspund pentru că aveam mâinile prin alte părți. Am sunat-o imediat înapoi și a urmat dialogul:

O.P. - Pe cine am sunat?
T.R. - X de la Tabu.
O.P. - Aaaaa, nu sunteți părintele Catalin...
T.R. - Nu, dar dacă vreți să va spovediți, vin oricând...
O.P. - (a râs tare) Sunați-mă în 10 minute.
T.R. - Sigur.

Au trecut 12 minute.

T.R. - Săru'mâna...
O.P. - Așa. Aveți un deadline?
T.R. - Nu am, dar dacă îl facem aș vrea să îl public până vineri.
O.P. - Ok. De ce vreți să faceți un interviu cu mine?
T.R. - Pentru că m-am gândit să readuc în lumina reflectoarelor o actriță mediocră și mai puțin cunoscută.
O.P. - (a râs tare) E un motiv bun. Imi place. Ma recunosc. Vă trebuie poze?
T.R. - Nu. Pot lua de pe net.
O.P. - Perfect. Să luați una, cea mai urâtă. (râde)
T.R. - Nici n-am văzut vreuna frumoasă cu dumneavoastră până acum.
O.P. - (râde tare) Asa este. Ai dreptate. Mâine la 11 atunci.

Știu că în oricare alte condiții acest dialog ar părea lipsit de respect și ar fi dovada vie a faptului că nu am cei șapte ani de acasă. Dar nu în ziua aia. Așa am simțit. Am făcut interviul. Și dacă, nu veți afla nimic nou din el, vă spun eu ce e important. Oana Pellea e bine. Iar dacă nu e, înseamnă că e o actriță și mai mare decât credeam. Că nu poți fi sigur de nimic pe lumea asta, în afară de tine...

TABU.RO: Aveți o casă frumoasă...

OANA PELLEA: N-am cumpărat mobilă în viața mea.

T.RO: De ce?

O.P.: Toata casa e mobilată  de la bunici și de la străbunici. Cei din partea mamei. Iar mie imi place mobila veche. Am cumpărat lucruri doar  pentru căsuța mea de la munte.

T.RO: Cum arată căsuța de la munte?

O.P.: E frumoasă. Cu mult lemn, lucruri simple si  frumoase de la Zidaru. Sunt lucruri de o curățenie aparte.

T.RO: Vă simțiți altfel acolo decât aici?

O.P.: Am ajuns să mă simt peste tot la fel. Adica, bine.

T.RO: Când v-am sunat acum câteva luni, și îmi cer scuze că spun asta, mi s-a părut că sunteți abulică, discuția telefonică mergea într-o direcție necunoscută, mi-ați spus că vă pregătiți pentru un rol și nu am reușit să stabilim un interviu concret. Când v-am sunat acum se simțea că sunteți veselă și mi-am zis "WOW! Oana Pellea este într-o dispoziție bună, poate facem un interviu frumos!". Apoi a apărut confuzia cu preotul...

O.P.: A, da(râde cu poftă)! Preotul meu nu mai locuiește in Romania . A pus bazele unei bisericuțe in Madrid . Din când în când, vine în țară și atunci e  mare sărbătoare pentru mine. E un om foarte, foarte, foarte special.

T.RO: Păi și, dacă e o persoană atât de specială, nu aveți numărul dumnealui?

O.P.: Ba da, dar  are două! (râde tare) Unul de Spania și unul de România, iar cel de România seamănă cu al tău. Oricum, apropos de abulia de care vorbeai… să știi că există o ordine perfectă doar de mine știuta… Oricum, mi se pare amuzant incidentul  cu părintele. Nu? Si dacă nu te-a amuzat... tot aia… Am ajuns la concluzia că persoana pe care o amuz cel mai tare sunt eu… și îmi face și o plăcere nebună să râd de mine... așa că… e ok. Cu confuzie cu tot… uite, tu îți realizezi interviul…

T.RO: Mă străduiesc să fac un interviu cu doamna Olga Tudorache. Refuză tot timpul. Îmi e și jenă să insist.

O.P.: Ăsta ar fi Everestul interviurilor. Doamna Olga  e genială. Am petrecut două veri cu ea la căsuța de la munte. Privilegiu. Am stat numai noi două. M-a batut  fabulos la canastă... E unul dintre oamenii pe care îi iubesc cel mai tare. Ea nu dă interviuri. Nu îi place treaba asta. O înțeleg. Nici mie nu mi place… De nu era confuzia cu părintele... Nici lui  Marin Moraru. Nu-i place deloc și totuși a acordat acum primul interviu televizat, după foarte mulți ani, Eugeniei Vodă. Și ce bine a făcut… A bucurat o mulțime de oameni. Sublim.

T.RO: Ieri m-am uitat din nou la interviul dumneavoastră la Eugenia Vodă. V-am ascultat cu atenție, dar, din nou, același detaliu mi-a atras atenția. Aveți niște dinți extraordinari. E adevărat acum, ca vă văd, nu mai am aceeași senzație.

O.P.: Nu? Dar ce senzație te încearcă? Te-am dezamăgit? Vezi ce înseamnă să dai interviuri? Au dreptate Olga și Marin.  Gata! S-a terminat cu interviurile. N-o să mai merg niciodată la un interviu televizat. Unii se uită la ochi, alții la dinți, alti la urechi, alții la mâini și rămân  foarte puțini  cei ce ascultă ce spui. Aveți dreptul să vă uitați la ce doriți…  Asta înseamnă un interviu televizat. O expunere… Sigur că fiecare rămâne cu ce alege… În cazul tău cu dinții… Mă rog, opțiunea dumitale… Alții, fiecare după posibilități. Da' tot e bine că ai ramas cu ceva…

T.RO: Vă simțiți expusă?

O.P.: Nu. Dacă aș fi în America, la Hollywood, poate...

T.RO: Ați vrea să fiți în America, la Hollywood?

O.P.: Nu.

T.RO: Și dacă soarta vă duce acolo?

O.P.: M-a și dus. Acum filmez în America. Mi-e foarte bine și în America. Dar vorbeam de expunere….

T.RO: Și vă mai pare rău, cum spuneți în "Jurnal", când plecați de undeva?

O.P.: Începe să nu îmi mai pară chiar asa de rău. În schimb, când plec de la căsuța de la munte îmi pare rău. Mai ales când vin spre București.

T.RO: Ce s-a întâmplat cu Tutu și cu Mârțu? (câinele și pisica)

O.P.: Au plecat și ei…Aveau 15 si 17 ani…. Sunt tentată să îmi iau un câine, dar nu sunt pregătită acum.

T.RO: Am răs de câteva ori citindu-vă cartea, cel mai tare la următorul pasaj. Nu e o întrebare. Doar vă spun. "Am făcut un tort greșit. Mă obsedează că stă rușinat în frigider. O să ne prefacem cu toții că e foarte bun. Va fi un chin, mai bine îl arunc. Ce soartă de tort. De câte ori trec pe lângă frigider mă stresează. ... Am mâncat din el la prânz. E foarte bun.".

(Râde)... NOTĂ: Cred că nu e prea lizibil să pun râde, râde, râde. Ca să știți, Oana Pellea a râs mai tot timpul.

O.P.: Să știi că de câte ori treceam pe lângă frigider mă simțeam cam jenata. Era bun, dar era o greșeală estetică uluitoare. Multă lume mi-a spus că a și râs când a citit cartea. Ma bucur tare. Eu nu știu cum e pentru că nu am citit-o. Nu că mi-ar fi greu sa retrăiesc cele scrise acolo... Pur și simplu nu am recitit-o. Am parcurs-o o singură dată când a venit de la corectură înainte de tipărire. Am înțeles că se citește ușor...

T.RO: Chinul ăsta de a mânca și savura, de fațadă, un tort, îl vedeți aplicat și în viața de zi cu zi?

O.P.: Nu. Niciodată. Nu fac nimic de fațadă. Nu îmi permit față de mine. De ce mi-aș pierde timpul cu… fațadă… N-am timp. Am foarte multă treabă cu mine.

T.RO: Legat de asta, am să vă spun sincer, după primele cincizeci de pagini din carte mi-am zis că sunteți nebună, dar nu în sensul de dus la spital...

O.P.: Mulțumesc…

T.RO: … ci în sensul mai domestic, mai personal. Un fel de nebun în el însuși. Și există în carte un pasaj în care spuneți că vă simțiți mult mai puțin singură atunci când sunteți cu ochii închiși. Stați cu ochii închiși doar când vă puneți să dormiți sau și de-a lungul zilei?

O.P.: Am spus asta în sensul că de foarte multe ori mă simt singură când sunt înconjurată de lume și deloc  singură când nu sunt decât eu cu mine… Probabil că ține de nebunia asta de care spui tu, când sunt doar cu mine  îmi vin în minte lucruri foarte frumoase. Dacă aș închide pleoapele acum… aș savura pe ecranul minții mele  un filmuleț  cu Charlie Chaplin. Nu îl știam și l-am văzut de curând pe youtube. Sunt într-o continuă admirație față de omul ăsta. Senzația mea e că pe parcursul zilei mi se lipsesc de retină doar lucrurile frumoase. M-am autoeducat să mă feresc de cele urâte. M-am hotarât să acord atentie doar lucrurilor și imaginilor și întâmplărilor frumoase. Pe celelalte nu le primesc în realitatea mea. Chiar dacă apar... încerc să nu le acord atentie.

T.RO: Nu credeți că trăiți prea mult în mintea dumneavoastră?

O.P.: Trăiesc și eu unde pot. :)) Acolo unde îmi e bine. Eu sunt o fire  curioasă. Semăn cu  tata care spunea că îl interesează ce e sub coaja lucrurilor. Marea mea curiozitate este față de mine și încerc să mă cunosc. Mi se pare esențial. Am realizat acum câteva zile că unicul martor real interesat de mine sunt exclusiv EU. În rest mă intersectez cu oamenii în viața asta a mea, avem momente de prietenie împreună, ne iubim, ne despartim, ne comentăm, etc. Dar până la capătul capătului drumului singura persoana real interesată de mine sunt eu.

T.RO: Nu știu dacă lumea vă bârfește...

O.P.: Ei, ba da, dar nu vom vorbi despre asta.

T.RO: Spun asta pentru că, de obicei, când caut materiale despre cei cu care vorbesc, primele articole sunt din tabloide. La dumneavoastră mi-a apărut imdb și wikipedia.

O.P.: Iar te am dezamăgit... Revenind la traiul în capul meu, cred, cel puțin acum, că realitatea fiecaruia  este ceea ce alegem noi să trăim... Fiecare e responsabil de cum își trăiește și construiește viața. Dacă aleg lucrurile urâte, aia devine realitatea mea. La fel e și cu frumosul. E o alegere pe care trebuie să o faci clipă de clipă… Bine eu  am un avantaj mare. Părinții mei sunt contul meu de fericire...  Ca un fel de bancomat. Mă duc din când în când și mai extrag frumuseți sau energii de acolo care mă reîncarcă cu putere să văd și să aleg doar frumosul.

T.RO: Cum reușiți să faceți asta, să vă concentrați pe frumos?

O.P.: Prin geniu! :)))))) Glumesc, nu știu. E un proces. Îmi place tare să citesc, să meditez, să tac, să privesc. Uite, de exemplu  dacă tot citești și citești din Nichita -  la un moment dat începi să respiri și să exiști în universul numit Nichita . E ca și cum intri  într-un halou. E ca și cum te bine-cuvântează.

O.P.: Hai să vorbim despre facebook. Mi-a venit ideea ca de ziua lui Nichita, 31 martie, să îi fac o pagină de facebook. De drag. Există acolo un text pe care l-am scris în deschiderea paginii … de câte ori îl citesc mă surprinde.  Ca și cartea. Mi se întâmplă câteodată să citesc prin diferite locuri… bloguri… unele pasaje  și să zic frumos… uite, mă regasesc în ce scrie aici. Cine o fi scris randurile astea? Și aflu cu surprindere  că eu...  Nu mi s-a întâmplat doar odata. Asta pentru că nu am niciun merit. Inspiratia nu e un merit personal. E un dar.

O.P.: Datorită facebook, am trăit trei evenimente frumoase. Nu m-a atins deloc filmul despre facebook, dar, uite, fenomenul m-a atins. Partea lui bună. Pentru că, la fel ca orice fenomen, nu are numai părți bune… Revin la Nichita. M-am gândit ca pe pagina respectivă să invit pe cine dorește să rescrie cuvintele lui Nichita,  versurile lui. Și de două săptămâni curge poezia lui Nichita pe facebook. Nu-i frumos? Sute de oamenii. E incredibil câți oamenii frumoși rescriu cuvintele și necuvintele lui. Apoi i-am făcut lui tata o pagină. De drag. Și iară  sute de oamenii scriu cu drag despre el, postând poze și interviuri și secvențe din filmele lui, etc. Și tare frumos le mulțumesc. Iar cea de-a treia întâmplare  e chiar fabuloasă. M-a indignat faptul că, după cutremurul din Japonia, la televizor, pe care nu îl mai deschid pentru că îmi insultă bunul simt și inteligența (mai bine mă duc în baie și ma înjur  singură în oglinda), nimeni nu arăta respect real și compasiune pentru oamenii de acolo. Nu e posibil să nu te atingă și să nu faci, ca televiziune națională sau nu , o plecăciune fata de drama  acelor oamenii. Am fost atât de indignată și am scris pe facebook că nu pot să acuz pe nimeni și nu am dreptul să judec pe nimeni atâta vreme cât nici eu nu fac nimic. Și atunci am anuntat ca  la ora 8 seara, în data de …  mă voi duce  să aprind o lumânare lângă biserică Krețulescu cu gândul la nenorocirea acelor oamenii. Cine vrea să vină alături de mine, să vină!  S-au anunțat vreo două mii de oameni.  Am început să mă întreb dacă nu cumva aveam nevoie de aprobare că deja aducea a manifestație. Am ajuns acolo la 8 și zece și mi-am impus să nu am așteptări. Daca erau 2000 de persoane era bine, de erau 3 era la fel de bine. Normal  biserica era închisă, dar în fața ei erau aprinse vreo cincizeci de lumânări și mai erau acolo vreo patruzeci de persoane. Cea care se ocupa de biserică s-a speriat neînțelegând ce căutam acolo noaptea… A luat legatura cu preotul caruia i s-a explicat de catre o participantă scopul întrunirii noastre. Părintele a fost minunat și  i-a explicat doamnei  ce avea grija de biserică faptul că totul e în ordine și să ne lase în liniște. Exact în clipa în care am vrut să plec, (De două ori în viață m-a țintuit Dumnezeu. Când a murit mama și acum.) am rămas pur și simplu pe loc. Un moment de liniște totală in mine - în care nu se întâmpla nimic. Nu mă rugam, pur si simplu stateam parca suspendata in timp. Și, după momentul ăsta, chiar când am facut primul pas  să plec, am auzit pe cineva spunând: "Poftiti în biserică!". Era părintele bisericii  Krețulescu, care a venit de acasă impresionat de gestul nostru, a deschis biserica, ne-a  poftit pe toți înăuntru și a făcut o slujbă simplă, curată, superbă pentru victimele cutremurului din Japonia  Și ce era emoționant era faptul ca eram persoane ce nu ne cunoșteam între noi și ne rugam împreună pentru oamenii pe care nu îi cunoșteam… A fost o întâmplare foarte curată și frumoasă.

O.P.: Am cunoscut oameni frumoși pe facebook dar ma feresc sa  îl deschid prea des pentru că mă duce din frumusețe în frumusețe… și timpul fuge… Acum pe internet poți vedea muzee, poți citi cărți rare, poti calatori în virtual, etc… Poate deveni ușor periculos.

T.RO: Cum vă potriviți cu tehnologia de ultimă oră?

O.P.: Îmi place, sunt vărsător și imi place tot ce tine de comunicare. Nu prea am timp pentru calculator.. . Și parcă tot realul mă tentează mai mult decât virtualul.

T.RO: Gătiți des?

O.P.: Hodoroc tronc. Nu. Nici nu sunt vreo pofticioasă. Nu am o mâncare o preferată. Nu poftesc la nimic și chiar nu mă omor după dulciuri. Cred că mâncarea e o necesitate și atât.

T.RO: Vedeți multe filme?

O.P.: Nu foarte multe.  Cinematografia mă dezamăgește de la un timp. Din artă a devenit altceva. Industrie. Sigur ca există și filme de autor, filme de artă… dar sunt rare… Mi-a plăcut "Biutiful".  Javier Bardem e  peste film. Bardem e un actor care imi place. În rest, despre film, putem să discutăm. Are o poezie si o frumusete aparte. Unii au vazut urâțenia în film… Mie mi s-a parut că vorbește despre mizeria condiției umane ce poate deveni  sublimă… Mă întorc la facebook. Am găsit aici un Artist. Sorin Onișor îl cheamă. E fotograf.  Poți visa sau face un film întreg pornind de la orice fotografie realizată de el... Nu-l cunoșteam. Am aflat apoi că a luat premiul pentru cel mai bun artist fotograf. Fiecare fotografie e un  univers. Poezia și frumusețea sunt în ochii lui. Poate fotografia și o găleată că va arata tot senzațional. E un adevarat artist.

O.P.: Revenind la filme. Nu mi-a plăcut "The Social Network". Am mai spus de el. Dacă nu îl vedeam în avion,… coboram. Nu! Nu mi-a spus nimic… n-a provocat nimic în mine… Nu... Hai să vorbesc despre lucruri ce îmi fac placere… Sunt artiști pe care îi iubesc. DeNiro. Și acum când a îmbătrânit. Deși unii îl înjură pentru rolurile pe care le face acum. Omul și-a construit una dintre cele mai solide cariere din istoria cinematografiei și acum și-a luat libertatea să se JOACE. Îl apreciez cu atât mai mult!. Mor de dragul lui. EL și EA, nici nu trebuie să le dăm numele că știe toată lumea că e vorba despre DeNiro și Meryl Streep. Nu se atinge nimeni de ei! N-are cum. Streep  e singura actriță la care am văzut acest fenomen de transparență... Devine în cadru... pur și simplu transparentă ca și când  lumina ar veni  din lăuntrul ei. Un miracol de actrița…fabuloasă.  DeNiro e timid. Și asta imi place la el . Și e taciturn  Și Amza era foarte timid. Amza de acasă. Semăna cu DeNiro… Îi plăcea cu lumea, să dăruiască… îi plăceau oamenii.  dar era și taciturn și introvertit. Îmi mai place tare Robert Downey Jr.. Sunt mulți foarte mari actori… Și actorii englezii îmi plac tare…

O.P.: Acum sunt într-o perioadă în care nu îmi mai ajunge performața la un actor. Mă interesează ce e după performanță. Am avut o perioadă, zic de mine, în care mă interesa spectaculosul. Acum mă interesează mai tare ideea că simplitatea e cea mai spectaculoasă. Nu performanța lui Meryl Streep mă interesează , performanță pe care sigur o admir și apreciez, ci universul pe care  îl poartă  si aduce cu ea. Si ma intereseaza in slujba cui imi pun farima de talent pe care o am…De ce vreau sa exist intr o piesa sau in alta…ce vreau sa spun cu alegerea mea…DeNiro spunea că a învățat de la profesoara lui de actorie Stella Adler ca -Your talent is in your choice. -E adevărat, ba eu cred că  asta e valabil si pentru intreaga viata.Pina la urma viața unui om e in mare parte suma alegerilor sale.

T.RO: Care e cea mai importantă alegere pe care ați făcut-o?

O.P.: Când a murit tata, am murit puțin. Când a murit mama – am murit de tot. Pentru că tot ce iubisem, pierdusem. Simplu. Și atunci am ajuns la punctul în care numai aveam nimic de pierdut. Punctul zero. Și în punctul zero a venit momentul să mă întreb serios ce am de gând … Ce fac cu viața mea? Încotro? Și m-am gândit că ei doi mi-au dat viață și singura dorintță a lor ar fi fost să fiu fericită. Asta e dorința oricărui părinte ce își iubește copilul. Și atunci din iubire pentru ei, din repect pentru ei, am ales să le împlinesc visul - să devin  un om împlinit și bucuros. Și am luat-o de la capăt. Și, la început pentru ei, încet încet și pentru mine, am reînceput să trăiesc. La început impusă, încet încet bucuria a intrat în fiecare clipă a vieții mele. Sigur că am avut Ajutor. Mulțumesc Lui Dumnezeu.

T.RO: Îmi spuneți un banc?

O.P.: În cabinetul unui psihiatru intră un individ care părea nebun, cu părul zburlit și care se aruncă sub biroul doctorului. Secretara face gesturi de neputință în spatele lui, iar doctorul, care stptea la birou, îi face semn să îi lase în pace. Și se uită spre tipul de sub birou și începe să îi vorbească ca unui copil:
- Cine ești tu? Aaaa. Știu. Tu ești un copil mic,mic,mic. Așa e că ești un copil mic? Și că suferi că ai fost abandonat de mămica și de tăticul tău? Nu e nimic. Pentru că eu o să mă împrietensc cu tine și o să am grijă de tine.Iti dau laptic caldut si ... Așa e? Am ghicit?
Tipul de sub birou  tace  și se uita lung și fioros la el.
Doctorul continuă.
- Mmmm, nu ești un copil mic... Aaaa! Știu. Tu ești un arici! Ai ieșit în lume și ești în mijlocul drumului și te-ai zgribulit tot. Dar eu te iau și te mângâi și te iubesc... Am ghicit?
Privirea celui de sub birou era din ce în ce mai stranie.
Și doctorul continuă.
- Nu, nu ești nici un arici... Gata...am gasit!  Stiu!  Sigur ca da, tu ești un cățeluș mic! Abandonat în ploaie... Dar eu o să te iau, o să te duc acasica ,o sa ti fac baita ... ca să îți fie bine,o sa te iubesc si n o sa mai fi singur si…
Tipul de sub birou nervos il intrerupe spunindu i : dom doctor!. lasa ma doamne iarta ma sa ti instalez internetu!

O.P.: Îmi plac bancurile. Și îmi place să râd. Pe 1 ianuarie 2010, mi-am propus să nu treacă nici o zi din viața mea fără să râd. Și m-am ținut de asta. N-a trecut zi  să nu râd în hohote.

T.RO: Cam asta ar fi. Ați mai vrea să spuneți ceva?

O.P.: Un mesaj pentru omenire?  Cum transmite oratorul mesajul omenirii în Scaunele lui Ionescu ?…

T.RO: Să spunem... Dar poate încercăm un mesaj mai original...

O.P.: Mai bine…  tot un banc ar fi. Dar se spune si că ar fi adevărat.... Un mare  filosof ce toata viata a studiat pentru a găsi fraza care va salva omenirea și-a chemat toti discipolii. El era pe patul de moarte și le-a spus să fie pe aproape căci momentul în care va transmite chintesența filozofiei lui se apropie și le-o va  dicta exact  în momentul în care va trece Dincolo. Și au stat, și au stat, și au stat... au asteptat, au așteptat, au așteptat… Într-un final a  venit momentul. Și atunci filosoful a zis: "Scrieți!  Scribii și-au înmuiat penele în cerneală… Și se auzi în liniștea mormântală glasul stins al filosofului  “LAS... OMENIREA… ", privirea filosofului se încețoșa, se schimba la față, ochii îi ieșira din orbită, vru să mai spună ceva..., dar cuvintele nu se mai  făceau auzite... Scribii se înspăimântară căci puterile îl părăseau pe marele filosof, iar mesajul nu mai ajungea omenirii… Soarta întregii omeniri atârna de acest adevar ultim …, dar filosoful cu un efort enorm trase aer în piept… ultima suflare... pauză… scribii așteptau cu sufletul la gură mesajul … tensiunea creștea…  și, cu ultimele forțe maestrul a adaugat  “Las omenirea... la fel de tâmpita precum am găsit -o!". Și și-a dat liniștit și împăcat duhul…

O.P.: Mă intreb dacă toți filosofii lumii au plecat de pe acest pământ cu acest gând? E o posibilitate…

O.P.: E frumoasă viața. Îmi place de mor. Și, dacă te mai iei și puțin peste picior... e și mai și!

T.RO: Mulțumesc frumos.

O.P.: Și eu.

INTERVIU realizat de Adrian Telespan in 2011. Astazi, Adrian Telespan a lansat romanul "Cimitirul" la Ed. Herg Benet.