EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Alexandru Arșinel

Nu preau știu cum să îl introduc pe Alexandru Arșinel. Mi s-a părut un personaj destul de paradoxal. Amuzant, dar serios, credincios, dar pragmatic, fără regrete, dar cu nemulțumiri. Pe scurt, un om destul de complex care vorbește cu lejeritate despre moarte și cu decență despre politică. Ceea ce e cam greu.

TABU.RO: Când v-am sunat m-ați întrebat al câtelea actor pe care îl intervievez sunteți. V-am spus că al patrulea și mi-ați replicat: "Păi cum? Ca eu ies mereu pe locul doi în clasamente!". După cine?

ALEXANDRU ARȘINEL: Eee, știm cu toți. După Florin Piersic. Dar asta se întâmplă doar uneori. Mă gândesc la 10 pentru România pentru că este singurul sondaj sau clasament serios de la noi deoarece ține seama de public. Meseria noastră e pentru public. Dar am ieșit o dată și pe locul 1 și de 3 ori pe locul doi, iar anul trecut am luat un premiul de excelență. Mă cam laud și nu e bine.

T.RO: De ce credeți că iese Florin Piersic pe locul 1 și dumneavoastră pe locul 2?

A.A.: Nu știu. Dar vreau să îți spun că pe mine mă surprinde chiar și locul al doilea. Nu am urmărit niciodată să obțin o poziție care să îmi declanșeze atâtea gânduri sau atâtea semne de întrebare. Nu am urmărit decât să încerc să ajung la inima și sufletul spectatorilor. Am urmărit, cu teamă, ca vorbele mele să ajungă la spectatori și să nu cadă în fosă. Uite că publicul, ușor, ușor, m-a acceptat. Am o carieră de aproape 50 de ani. Clasamentele astea au început să fie făcute doar în ultimii ani. O altă clasificare care pe mine m-a atins extrem de tare e faptul că sunt socotit unul dintre cei mai de încredere români.

T.RO: De ce credeți că un actor de comedie ca dumneavoastră a ajuns nu doar să stârnească râsul, dar și încrederea?

A.A.: Genul pe care îl reprezint eu ca actor și ca director de teatru nu este altceva decât oful oamenilor pus pe scenă. Mai tot timpul am făcut asta. Inclusiv la Grădina Boema înainte de '89. Puiu Maximilian, Vasile Veselovschi, Bițu Fălticineanu care scriau atunci pentru noi, scriau, de fapt, pentru oamenii din popor. Erau o baricadă a revistei românești. Acolo se spuneau lucruri extrem de curajoase. Boema a fost o locație în care oamenii își găseau doza de optimism și speranță.

T.RO: Da, dar pentru încrederea de care vorbiți, nu cred că e suficient să fiți un actor care spune frumos un text pe scenă.

A.A.: E adevărat. Cred că am făcut mai mult de atât. În toate declarațiile pe care le fac sau interviurile pe care le dau, eu am încercat să fiu cât mai aproape de o relatare a realității românești în limita bunului simț al unui om care se poate detașa de latura politică. Fără ură. Simt românește, iar oamenii au văzut asta.

T.RO: Vă vedeți implicându-vă mai tare în poltică?

A.A.: Mi s-a propus de vreo două ori. Nu pot să fiu meschin și să nu recunosc că am cunoștințe și chiar prieteni cu funcții importante în diferite partide politice. Cu unii m-am împrietenit chiar în ultimii opt sau zece ani de când mă chinui să refac cele două locații ale Teatrului Constantin Tănase. Și, recunosc, au fost oamenii cu funcții importante care m-au ajutat. Nu pot spune că mă mișc în afara politicului. Destinul acestei țări e legat direct de politica țării. Bineînțeles că sunt multe lucruri care mă nemulțumesc. Și, DA, m-am implicat atunci când a fost vorba de soarta artiștilor, dar niciodată cu tamtam. Pentru că sunt lucruri care se pot rezolva tacit și decent.

T.RO: Sunteți optimist cu privire la deciziile pe care le ia clasa politică?

A.A.: Trebuie să ia decizii bune. Trebuie să îi obligăm. Prin atitudine. Prin intervenții mai mult sau mai puțin pașnice. Eu chiar cred că poate exista dialog. Un dialog care nu trebuie neapărat făcut prin ceea ce facem stradă. Cred că există posibilitatea unor discuții de bun simț fără o tentă ostentativ anti guvernare. Cred că emisiunile în care este atacat în continuu și fără menajamente Guvernul nu sunt bune. Ar trebui arătat că se mai face câte ceva bun pe ici pe colo. Ne implementează în minte și în suflet o atmosferă de neîncredere și pesimism. Trebuie să îi dai omului și optimism ca să aibe de ce să se agațe. Uite, eu am copii care au trecut prin criză, care au fost la un pas de catastrofă și care s-au mișcat pe o muchie de cuțit. Dar acum, simt eu, încep să se refacă. Prin puterea lor, nu prin pile și relații, nu prin banii mei că eu nu am ce să le dau. Eu câștig cât să îmi duc zilele la modul onest, corect, bun chiar. Mai mult de atât nu pot. O familie nu are doar problema zilei de mâine. Există copii care merg la grădiniță și la școală sau care au probleme de sănătate. Coșul zilnic de care se tot vorbește e un minim de existență. Când apar medicamentele, dorința de a ieși la iarbă verde... sari din coș și sari din tot. Trebuie creată o opinie generală pe care să o transmitem conducătorilor. Democrația e un mecanism prin care avem voie să alegem conducătorii pe care îi merităm. Românii sunt optimiști, dar creduli. Credem tot ce ni se spune în campaniile electorale și nu putem discerne ce e bun de ce e mai puțin bun.

T.RO: Sunteți plin de umor și atunci când manageriați teatrul sau atunci deveniți serios?

A.A.: Sunt manager nu printr-o întâmplare. Sunt urmarea a ceea ce am moștenit de la mama și de la tata. Îți spun fără pic de modestie că sunt un om cu spirit gospodăresc. Asta am învățat în Bucovina. Mama era de origine germană. O femeie, nu aș spune calculată, dar bine organizată. Tata lucra la CFR. A avut o funcție importantă pe regionala Iași. A condus oameni. Pe noi ne-a educat în condițiile în care ieșeam din cel de-al Doilea Război Mondial, în care eu, sora mea și fratele meu, mama și tata munceam pentru această familie. Asta presupunea o organizare foarte bună. Fac parte din generația celor crescuți cu puncte. Ne îmbrăcam pe puncte. Primeai cartele cu puncte. Adunai punctele și o dată la un an puteai să îți iei un palton. Paltonul fratelui meu, mama îl întorcea pe dos în anul următor și mi-l dădea mie și îi lua lui altul nou. Suntem o generație care am crescut greu, dar plină de optimism. Noi nu am plâns. Am vrut să ieșim la lumină. Aveam această șansa. Comunismul nu a fost o șansă. NU din toate punctele de vedere. Dar noi avuseserăm șansa să scăpăm din război. Să scăpăm de păduchi. De râie. Și tot ceea ce era nou, era mai bun decât ceea ce fusese. Așa am învățat să ne gospodărim. Familiea mea era o mică Românie. Tata era președinte, mama era premier, iar noi eram executanți. Când am intrat în Teatrul Tănase nu am intrat doar ca actor, ci și ca mașinist, ca electrician, ca măturător. Nu eram un lefegiu și nu așteptam leafa. Munceam. Am ajuns chiar să fiu invidiat pentru o situație materială mai bună. Nu am ridicat coloane în crâșmele din România, ci am încercat să mă concentrez PE familia mea. În teatru am fost manager mereu. Am mai fost o dată manager, dar am renunțat din motive egoiste. Mie și Stelei ne mergea foarte bine și eram chemați în toată lumea. Și atunci nu am vrut să renunț la această șansă de a aduna și eu ceva. Dar am adunat infim față de alții care au dat lovitura vieții lor. În '98 am acceptat să fiu directorul teatrului pentru că acesta pierduse multe dintre îndemânările pe care le avea. Sala 174, Grădina Boema transformată într-un bloc, grădina Batiștei care și acum e într-o jale în centru, vânată de mulți.

T.RO: Aveți mulți oameni care ascultă de dumneavostră aici la teatru. Dumneavoastră de cine ascultați?

A.A.: Întrebarea asta cere un răspuns pe care acum încerc să-l găsesc pentru prima dată. Cine e șeful meu? Stai că îl caut acum. Dincolo de credința în Dumnezeu, cred că cel mai important e publicul. Am o responsabilitate față de public. Datorită lui trăim și existăm. Și un impact serios îl are și familia. Dar uneori se contopesc. Familia cu publicul, cu oamenii care mă arată cu degetul pe stradă. Nu îți dai seama ce sentiment se creează când vin oamenii și pun mâna pe tine și își mulțumesc. E și amuzant uneori. Că vin la tine și își spun: "Vă știu! V-am văzut acum 40 de ani!!" (râde tare). Îmi aduc aminte și râd mereu că acum ceva ani eram cu Stela și venea câte unul în cârje, mai bătrân așa, și îi spunea Stelei: "Vă știu de când eram la grădiniță!". Și Stela murmura câte ceva printre dinți. Acum avem o vârstă. Nu ne mai șochează. Trăim doar satisfacția.

T.RO: Spuneați mai devreme că ați călătorit în toată lumea. Vă place să călătoriți? Să zburați?

A.A.: Nu aș spune că mă înnebunesc, dar mereu am trecut peste orice ca să cunosc diferite zone ale lumii. Spunea cineva că orice țară nouă e ca și cum ai absolvi o facultate nouă. Am avut această dorință pentru că în comunism eram opriți să vedem altceva. Israelul era o mare supapă în vremea aia. Românii de acolo sunt mari consumatori de revistă. Mereu ne invitau și de fiecare dată le spuneam: "Să vă dea Dumnezeu sănătate că v-ați ușchit și ne-ați chemat și pe noi!". Și acum avem solicitări multe. O să mergem în Cipru în curând. Am fost de curând în Israel, în Dubai.

T.RO: Ce relație aveți cu Dumnezeu? Și vă întreb asta cumva prin prisma cinismului legat de faptul că aveți o vârstă, 72 de ani și majoritatea celor în vârstă pe care îi cunosc se gândesc destul de mult la momentul morții.

A.A.: Nu am nicio teamă de moarte. E un lucru inevitabil. Mă gândesc la asta. Mi-am făcut și mormânt. Da. Am mormânt în Bellu. L-am și fotografiat și povestesc cu o plăcere despre el...: "Mă, dacă ați vedea voi ce frumos l-am făcut! Am adus marmură de la Botorca!", dar nimeni nu vrea să mă asculte. Acum doi ani eram la Torino cu un spectacol. Eram în culise și o femeie se repede la mine albă ca varul, își face cruce și îmi zice: "Doamne! Dumneavoastră sunteți! Bine că trăiți! Că v-am văzut mormântul în Bellu!". Mi-ar părea rău să fie mâine, dar nimănui nu îi face plăcere să se gândească la moarte. Poate doar sinucigașilor. Mie îmi e dragă viața. Nu îmi doresc să mă sfârșesc în chinuri, sincer îți spun. Aș vrea să fie un fleoșc și să o iau la goană pe tunelul ală cu mâinile ridicate la Dumnezeu și să îi spun că mă predau și să nu mă arunce în cazanul cu smoală.

T.RO: Credeți că sunt șanse să ajungeți în cazanul cu smoală?

A.A.: Am mai păcătuit în felul meu, cu sau fără voia mea, dar dincolo de asta cred că, dacă mă va pune pe cântar, balanța se va înclina pe zona mai bună. Am făcut multe lucruri bune. Pentru familie, pentru oameni, colegi. Nu am atacat niciodată speranța. Sunt credincios, mă închin. În comunism îmi făceam cruce cu limba în gură. Cred în Dumnezeu și mă rog să mă ajute și, nu de puține ori, chiar m-a ajutat.

T.RO: Dacă tot sunteți atât de optimist, ce planuri aveți pe următorii zece ani?

A.A.: Nu glumi, că la Elat, o ghicitoare de formațiune intelectuală mi-a spus că voi trăi până la 89 de ani. Primărița din Dolhasca mi-a spus că noi, Arșineii, suntem longevivi. Frații lui tata au murit la peste 90 de ani, iar unul trăiește și acum. Nu știu dacă o voi duce atât de mult, dar vreau săo duc sănătos. Cât despre următorii 10 ani, nu mâ gândesc decât la ziua de mâine. Întotdeauna. Nu mă încarc cu probleme pe care trebuie să le rezolv peste două luni. Altfel, te bulversezi și îți îndrepți atenția spre sute de lucruri și nu rezolvi nimic.

T.RO: Nu folosiți deloc calculatorul?

A.A.: Nu prea. Acasă mai folosesc când copiez CD-uri cu spectacole, că producătorii mei au atât de mulți bani încât trebuie să le copiez eu acasă. Nu mă omor după calculatoare. Mi-ar lua foarte mult timp. m-aș duce pe internet și aș uita de ceea ce am de făcut la teatru. Mă simt eliberat de asta așa cum lucrez acum. Când o să mă retrag, poate.

T.RO: Când spuneți retragere, vă gândiți la ceva concret?

A.A.: Nu. Nu! Încă mă simt bine. Aici intervine și orgoliul. M-am luptat 10 ani să fac teatrul ăsta și acum că l-am făcut, vreau să mă bucur și eu de el.

T.RO: Ați fost mereu un bărbat care arată bine. La orice vârstă...

A.A.: Daaaa, am înnebunit femeie... (râde tare)...

T.RO: Asta și voiam să vă întreb. Care a fost relația dumneavoastră cu femeile, cu admiratoarele?

A.A.: Eu nu am degajat nevoia asta de adulație. Nu am fost Florin Piersic. Poate de că de asta am ieșit pe locul doi pentru că pe el îl votează femeile. Eu am fost un familist prin excelență. Când mi-am legat soarta de soția mea, mi-am văzut de treabă. Nu spun că nu au existat simpatii de-a lungul timpului, dar chiar am avut o viață dedicată familiei.

T.RO: Pe doamna Stela Popescu, de exemplu, ați văzut-o vreodată altfel decât ca pe o colegă și prietenă?

A.A.: Nu. Vorbesc serios. Cred că de asta am și rezistat. Și mai e ceva. Ea a simpatizat-o mereu pe soția mea, iar eu l-am iubit pe soțul ei, Puiu Maximilian.

T.RO: În ultimele luni, toată lumea cântă piesa din reclama Catena, dar dezaprobă cumva calitatea acesteia. Dumneavoastră cum vi se pare?

A.A.: E adevărat că nu e o capodoperă. Impactul e datorat și celor care o cântă. Eu am apărut în ultimul an. Când am fost la Secția Financiară la un birou financiar, la o prietenă bună de-a mea, subalternele ei mi-au cântat piesa asta. Nu mă deranjează, aș face oricând asta, mai ales că e vorba de sănătate. Eu cred că sunt haios și simaptic în reclamă, iar, dacă mă gândesc la banii pe care i-am luat, devin chiar fericit.

T.RO: Am văzut că sunteți gemeni. Sunteți indecis cum se spune că ar fi cei din această zodie? Credeți în zodii?

A.A.: Nu îmi spune mie cum sunt eu. Cred, dar nu cred ce se spune despre gemeni. Și anume că sunt două personalități care se luptă. Mă gândesc la momentul când cei doi gemeni își dau mâna. Atunci e liniște. E o zodie bântuită de talente. Așa se spune. Că sunt mulți artiști gemeni. Mă confrunt și eu cu calitățile și blestemele acestei zodii, dar mie nu îmi face rău. La un moment dat, eu sunt născut pe 4 iunie, am primit cadouri și pe 4 mai pentru că salvase cineva data greșit pe internet. Mie mi-a făcut plăcere, că primeam cadouri de ziua mea de două ori pe an.

T.RO: Mai aveți emoții când vă urcați pe scenă?

A.A.: Întotdeauna. Dar am emoții creative. Care mă încarcă. Asta mă ajută să intru în contact cu publicul. Mă ajută să nu îl trădez. E bine în meseria asta să urci încet de tot. Unii se grăbesc și fac compromisuri. Nu sunt de acord cu asta. Dacă urci ușor de tot, atunci când ajungi pe soclu, nu te mai dă nimeni jos.

T.RO: Îmi spuneți, vă rog, un banc?

A.A.: Măria, după o ploaie, pe o miriște îl întreabă pe Ion:
- Ioane, ai văzut mă curcubeul?
- Da...
- Și ți-ai pus vreo dorință?
- Da...
- Și ce mai așteți?...