Locuiesc în sectorul 3 şi e din dragoste. Pentru că e sectorul bucureştean cu cel mai mare procentaj de cumsecădenie şi de preocupare faţă de aproape. Poate exact de aceea, sectorul 3 are cele mai mici probleme cu câinii, din toate şase. Pentru că orice lucru poate fi rezolvat dacă tu nu alegi să devii un roboţel lobotomizat, perorând “Moarte câinilor!”
Când aud “moarte câinilor”, mă întreb dacă haterul respectiv a văzut căţei ucişi cu răngi sau eutanasiaţi fără anestezie. De cele mai multe ori, unii blânzi şi încrezători, primii săltaţi de hingheri, care au renumeraţie mică după buget şi nu stau să facă anchetă, să distingă că nu câinele maro cu pete albe, care doarme liniştit pe asfalt, l-a muşcat pe Cocălărel, ci câinele alb cu pete maro, ascuns strategic în tufiş. Serios, e ca şi cum ai omorî un om nevinovat pentru crima altuia.
Dar să revenim la problemă. Fiecare bloc are maidanezii săi. Pe care-i mângâie copiii şi-i hrănesc bătrânele miloase. Reacţia retardat-isterică e “să nu mai hrănească babele câinii!!” Dincolo de observaţia evidentă, că un câine sătul e mai calm şi mai prietenos decât unul grav flămând, trebuie să înţelegem: Animalele astea sunt aici. Nu e ca şi cum, dacă nu le hrănim, trec într-un alt spaţiu, a la Matrix. Că nu vor sta la scara A? Se mută la scara B, unde se va găsi un bou la fel de odios cu “Nu-i hrăniţi, să moară dreacu'” şi tot aşa.
Ei, bine, pentru că oamenii din sectorul meu sunt ceva mai umani decât restul Bucureştiului la un loc, au găsit o soluţie la mintea oricui. Pur şi simplu, în cazul mai multor blocuri, cei patru-cinci maidanezi hrăniţi de locatari sunt închişi în zona verde a respectivului bloc, cu garduri suficient de înalte încât să nu le sară. Dimineaţa vezi o bătrână, sau alta, descuind poarta “să dea de mâncare la câini”. Aşa se rezolvă mai multe probleme dintr-un foc:
A) “Îl iubeşti, ia-l acasă!” Serios? Poţi tu să ţii cinci câini într-o garsonieră? Sau, mă rog, un apartament de două camere, în care deja ai, ca iubitor de animale, un blănos sau doi? Dar aşa, câinele e practic “luat acasă”. E supravegheabil şi vaccinabil – sterilizabil, nu mai discut.
B) Câinele de stradă se adaptează greu la apartament. Nu are practica celui crescut în casă, să-şi reţină nevoile până se îndură stăpânul să-l scoată la plimbare. E obişnuit să alerge în voie şi resimte ca pe un stres claustrarea în spaţii mici. Grădinile blocurilor lasă loc de întors, din acest punct de vedere.
C) Poate cel mai important, iau câinele de pe stradă. Eu, ca iubitor de animale, îmi doresc la fel de mult ca şi voi ca animalele să nu stea pe stradă. Dar din alte motive. Voi nu vreţi asta pentru că vă pasă exclusiv de voi. Eu nu vreau asta pentru că m-am săturat să văd câini călcaţi de şoferi gherţoi, câini torturaţi şi agresaţi de oameni proşti, câini supuşi diferitelor pericole de pe stradă.
D) Faptul că au un spaţiu al lor şi tovarăşi de joacă le dă un sentiment de siguranţă. Toţi câinii pe care asociaţiile de locatari au decis să le semiadopte în acest mod par foarte relaxaţi, dormind între lalele sau alergându-se unii pe alţii.
Poate că această soluţie nu rezolvă problema TUTUROR câinilor fără stăpân. Dar o rezolvă pe aceea a “maidanezilor blocului” – cei care tind să devină teritoriali dacă te duci în vizită la prietena ta Sulfina noaptea la două, iar el, Azorel, nu te cunoaşte prea bine. Câinii care-s complet ai nimănui şi bântuie la drumul mare sunt complet non-teritoriali, pentru că n-au nici un spaţiu al lor – şi tind mai degrabă să fugă mâncând pământul, când văd un om apropiindu-se.
58 comentarii