Aşa cum blogărul responsabil îşi marchează advertorialele cu tag-ul “publicitate”, vreau şi eu să încep prin a marca acest text cu tag-ul “subiectivism”. Pentru că îmi place mult prea mult Nemerovschi, atât ca om, cât şi ca scriitor; este genul ăla de afinitate pe care-l ai pentru lucrurile care-ţi sunt, cumva, foarte asemănătoare şi apropiate, şi mi-e frică să nu ajungem într-o relaţie de tip Tim Burton – Johnny Depp. Aceea în care doi oameni se plac atât de mult încât pierd busola şi fac orori de tip Alice in Wonderland.
The point of no return
Bun. Acum, că am flaguit, vreau să mărturisesc că am citit noua carte a Cristinei Nemerovschi pe nerăsuflate. E pur şi simplu imposibil de lăsat din mână. Şi principalul motiv este unul pe care îl întâlnesc pentru prima oară în cărţile ei: unitatea perfectă a intrigii, a suspansului, coerenţa creşterii în intensitate şi a imensului twist final. Cel puţin din punct de vedere al construcţiei, romanul e impecabil. Şi te ţine strâns, nu te lasă să-ţi fugă mintea de colo până colo. Sper sincer ca acest roman al lui Nemerovschi să pice pe mâinile unui regizor de film serios, pentru că nymphette_dark99 are, ca şi blocul de marmură în care Michelangelo l-a intuit pe David, potenţialul unui road movie de excepţie.
Eroina poveştii este o Lolită de 13 ani, dar una cinică, experimentată în privinţa sexului, a băuturii şi a drogurilor, acidă şi necruţătoare când vine vorba de proşti. Iar coclaurii patriei, pe unde face Vicky autostopul, pentru a ajunge la ziua iubitului ei, abundă de o galerie luxuriantă de proşti de toate coloriturile, apucăturile şi gradele de distilare. Galeria de cretini ipocriţi, mârlani şi nu o dată odioşi vă va stârni hohote de râs. Modul în care Vicky îi pedepseşte, mutilându-i fizic, e ca o transpunere în realitate a fanteziilor oricărei femei bruscate verbal sau chiar corporal de câte un ghiolban.
Şi aici am simţit gheara invidiei. Visam şi eu să scriu un roman cu o eroină care, într-o zi frumoasă, e apucată de streche şi măcelăreşte toţi cocalarii pe care-i întâlneşte în cale, pentru ofensa de băgare în seamă mitocănească, pentru ofensa de îmbrâncire libidinoasă, iar la final, pentru ofensa de holbat obraznic. Mi-a luat-o Nemerovschi înainte. 🙂
Excelent reliefate sunt relaţiile părinţi – copii. Părinţi care nu sunt în stare să-şi înţeleagă copiii şi care îi bruschează verbal pentru orice prostie, părinţi înceţi la minte, grabnici în a judeca şi a mustra, deţinători ai adevărului universal. “Capra”, mama înspăimântător de superficială şi de invazivă, e personajul care-ţi dă fiori. Modul în care ţipă la fiică-sa pentru toate motivele greşite e înspăimântător de recognoscibil pe plaiuri mioritice şi sintetizează tot ce e greşit în generation gap-ul local.
În schimb, partea înălţătoare a poveştii e capacitatea de iubire până la adoraţie şi negare de sine pe care eroina o arată faţă de cei doi piloni ai vieţii ei: fratele ei Tedy şi iubitul ei Dev. E exact genul ăla de iubire adolescentină, fără frâne şi fără plasă de siguranţă. Şi e tuşeul final, cu care rămâi după o poveste cu foarte mulţi cai putere.
*
nymphette_dark99 se lansează azi, la ora 20.00, în Club Panic.
4 comentarii