Scriitoraşul de Facebook

Toţi avem câte unul în lista de Facebook. Unii avem mai mulţi şi îi „rulăm”, ca pe jointuri. Adică, circuitul scriitoraşului de Facebook în lista de prieteni e următorul:

Îţi dă add.

Faza de curte

Aici, specia se defalcă, în funcţie de strategie.

Strategul zaharisit: o vreme e extrem de slugarnic, yesmanul personificat, începi chiar să te întrebi ce ascunde sub acest permanent „da, stăpână”  şi-l suspectezi de apucături masochiste. Nu are niciodată o părere proprie.

Strategul ţâfnos: intră în contact cu o atitudine de „viitorul Păunescu”, îţi spune că scrii ok, dar poţi mai mult, că are pretenţii de la tine, şi că el însuşi are cinci manuscrise acasă. De câte ori dă o părere pe peretele tău, ea are lungimea şi tonul unui verdict. Lipseşte doar ciocănelul de rigoare.

Faza de tatonare

„Ăăă, uite… am şi eu un manuscris, poate vrei să-l citeşti?” Dar de ce să-l citesc eu? Nu-s nici redactor-şef, nici patron de editură, pierzi vremea cu mine. Caută edituri pe net, trimite-le lor.” „OK.”

Faza de bombardament agresiv

În această etapă, la atitudinea scriitoraşului de Facebook se adaugă o doză de ranchiună, că nu ai vrut să te îmbibi de savoarea unică a creaţiilor sale. Drept care:

1. 1.       Postează zilnic cinci poeme pe Wall, pe care te taguieşte pe tine şi alţi 58 de prieteni.
2. 2.       Îţi umple mailboxul cu creaţii literare unice, fabuloase şi siropoase, eventual sub formă de Conversaţie de Grup, ca să încasezi şi înjurăturile altor stresaţi.
3. 3.       Te mai pistonează din patru în patru ore cu o mostră de geniu pustiu, în mesaj privat. 
4. 4.       Te mai pistonează din patru în patru ore cu o mostră de geniu pustiu, linkuit pe peretele TĂU, de parcă acesta s-ar fi transformat peste noapte în pancarta publicitară  a oraşului.
5. 5.       Pune un poem ilizibil, ilustră creaţie reprezentativă a curentului literar pe care criticii îl vor conserva sub denumirea de onanism metafizic, apoi strigă în comentarii după toată lista de Facebook, până ajunge la tine şi îi trimiţi un poem fără rimă din categoria hiperrealism argotic.

Fraţilor, literatura trebuie să fie ca un seducător deştept. Să te atragă atât de lin în capcană încât să nici nu-ţi dai seama cum ai ajuns acolo. Dacă literatura ţi se bagă cu sila în gât şi te aşteaptă pe după colţ să-ţi arunce claia de litere în cap, şi inspiră spaimă şi teroare prin insistenţa obositoare a autorului ei, aţi ratat complet ideea de artă. Nu zic să nu-ţi sharuieşti pe Facebook creaţiile, eventual mici teasere, dar atât. Trebuie să dai câte puţin, să faci omul să dorească mai mult, nu s-o pui toată fleaşcă pe tavă şi să o îndeşi în ochii trecătorilor.

Faza de ură eternă

De obicei, rabzi cât rabzi, dar la un moment dat, rogi scriitoraşul de Facebook să se dea jos de pe tine. Evident că n-o va face. Îl rogi ceva mai urât. Aici, strategia se defalcă iar.

Strategii zaharisiţi înţeleg şi nu te mai taguiesc, nu te mai haştaguiesc, nu te mai spamează. Se retrag în colţişorul lor de univers şi fac păpuşi Voodoo în forma ta, pe care le înţeapă în zona ficatului, ca să nu poţi tu să mai bei.

Strategii ţâfnoşi te iau direct la înjurături. „Cine te crezi, mă, netalentato? Scrii ca o cizmă. Eşti o ciumă certată cu gramatica şi ai o mutră de traseistă borcănată, fătată în staul!” Pasămite, dacă te lăsai taguită la ultimul lui poem: „Mameloane de cleştar şi laptele mirific”, erai în continare ok.

Post-unfriend

 După ce scriitoraşul de Facebook ţi-a dat unfriend, tu, naivul, crezi că nebunia s-a terminat. Dar te înşeli. Uneori discuţi liniştită pe peretele unui amic şi te pomeneşti cu un furios care-ţi spune, din senin, că eşti un antitalent şi o curvă proastă. Te întrebi de unde s-a prins. Îl întrebi de ce are chef să se măsoare-n buzdugane cu tine. Apoi îţi spune că numai un om fără suflet şi care a fost alăptat de Satana însuşi ar refuza să se lase taguit la „Mameloane de cleştar şi laptele mirific”. Şi că din „cauza la frustările tale” merge ţara prost. Îi explici că frustrarea e starea generată de o lipsă pe care n-o poţi remedia şi-l inviţi să-ţi spună ce i se pare că-ţi lipseşte. Evident, nu are un răspuns: e ocupat să te urască pe îndelete.

Şi mă gândesc cu tristeţe: cât o fi oare de greu să obţii nişte adrese de editori, sau te editezi în producţie proprie, şi să nu stresezi oameni care nu-ţi datorează nimic. Uite, Ştefan Caraman a făcut-o cu una dintre cărţi şi a ieşit chiar în câştig. Prietenii tăi de Facebook pe care-i bagi cu nasul în poezioară fără voia lor like this.