Sulina are 4.643 locuitori conform ultimului recensământ, dar se poate compara cu marile capitale ale lumii cel puțin dintr-o perspectivă: are un fluviu care o străbate, Dunărea. Cea mai mare parte a orașului se află pe brațul drept al Dunării, iar cele câteva familii care locuiesc „dincolo“ ajung în oraș cu barca. Barcagiul are peste 60 de ani, dar e încă în forță. O cursă costă 50 de bani (5.000 de lei vechi). Începând cu această iarnă, copiii de la grădiniță și cei din clasa I nu vor mai trece Dunărea ca să ajungă la școală; au „dincolo“ clase speciale.
Lipovenii sunt doar una dintre minoritățile care trăiesc în Sulina. Italienii care au rezistat istoriei se întâlnesc o dată pe lună la slujbă, într-o zi de luni, când vine preotul de la Tulcea. Când am ajuns noi, doar 17 persoane erau în biserică. „Au fost și români, nu doar italieni. Noi suntem mai puțini, mai sunt două familii de italieni“, ne-a spus Rozina Ciucureanu, fostă Lindi (doamna care stă pe băncuță alături de Anca).
Fratele ei mijlociu, Giovanni, locuiește într-o căsuță din curtea bisericii ca să îngrijească locul care-i ține uniți.Conform actelor oficiale, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Sulina era unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale lumii. Aici conviețuiau 21 de naționalități, printre ele greci, români, ruși, armeni, turci, germani, englezi, francezi, lipoveni, danezi și chiar egipteni.Limba rusă, foarte vorbită cândva în Sulina, nu-i este deloc străină Ancăi.
Acum patru ani a lucrat cu unul dintre cei mai inovatori regizori ucraineeni de teatru, Andriy Zholdak, în Othello?! la Sibiu, în ceea ce avea să devină cea mai bună piesă a anului 2003. Zholdak avea trei traducători care abia făceau față debitului lui verbal, iar actorii – inclusiv Anca în rolul Desdemonei – au trăit una dintre cele mai frumoase experiențe, chiar dacă asta a însemnat zeci de ore de repetiții sau zeci de vânătăi.
Paradoxal, cimitirul e dovada vie a cosmopolitismului acestui oraș. Este împărțit în secțiuni, pentru fiecare dintre credințele religioase susținute cândva de cele patru biserici ortodoxe (dintre care două românești, una rusească și una armeană), de templul evreiesc, biserica anglicană, biserica catolică, de cea protestantă și de cele două moschei care au existat aici.
Există și morminte încărcate de legende: cel al unui pirat care încă mai are rude care cer din când în când să se curețe piatra funerară; cele două morminte în formă de cruce aparținând unor tineri care s-au sinucis din dragoste – un Romeo și o Julieta locali.Tot aici, o bizară asociere de nume pe cruci: Prințesa Moruzi alături de Eugenia Savelea; prima decedată acum mai bine de 100 de ani, cea de-a doua încă în viață.
„Așa s-a întâmplat să fie. E înmormântat acolo soțul meu și e și crucea mea, pentru că așa e obiceiul“, ne-a spus tanti Jeni care a venit în Sulina în urmă cu 40 de ani, când s-a căsătorit cu Constantin, pilot pe Dunăre. „Când ajung în port, navele sunt preluate de piloți locali, indiferent de pavilionul lor. Doar cei de aici știu cât e Dunărea de adâncă și pot conduce vasele în siguranță“, ne-a explicat termenul de pilot pe Dunăre.
Amintirile Eugeniei Savelea sunt din istoria recentă și e uimită când îi spunem că în Sulina exista cândva un teatru. „Trebuie să vorbiți cu domnul Zachis, el e singurul care-și mai aduce aminte devremurile acelea.“ Confirmarea vine de la domnul Zachis, teatrul era pe locul pe care acum eadministrația veterinară, iar spectacolele epocii erau jucate de localnici.
Panait Zachis scrie istoria Sulinei, are 7 clase, a fost „modelar în lemn“, adică tâmplar, și are un bun-simț și o memorie care te emoționează. Are 80 de ani, a prins atacul din 25 august 1944 care a distrus orașul în totalitate și poate povesti zeci de ore despre micile delicii ale vremurilor când Sulina era teritoriu neutru pe timp de pace și de război, vremea când legea era făcută de Comisia Europeană a Dunării. „Englejii de la CED au adus primul generator de lumină în Sulina.
După o vreme au zis: nu se poate să avem noi lumină, iar orașul să nu aibă, și-au mai adus un generator. Prima mașină în Sulina a fost un Ford, în 1935, care era folosit drept taxi către plajă.“ Dar magazinele cum erau? „Atunci era comerț adevărat, nu acum. Nu aveai voie să depășești prețul stabilit de lege, dar un preț mai mic puteai să ai.
La ora 6 dimineața venea polițistul și dădea semnalul, fluierând. Se deschideau obloanele. Seara la 8 venea din nou polițistul și fluiera, iar toate prăvăliile închideau obloanele.“Astăzi, turismul își spune cuvântul. Există pe faleză un supermarket deschis până la miezul nopții, inclusiv duminica.
Conform declarațiilor din scriptele primăriei, în Sulina sunt 15 pensiuni, dar mai sunt și locuri de cazare nedeclarate. Unele pensiuni au în program sesiuni de vânătoare (în sezonul liber), dar distracția garantată e pescuitul, chiar și când nu ști să pescuiești. Noi am avut un profesionist în echipă, Stefan, hair stylistul, care a prins un somn măricel, într-o baltă din spatele depozitelor Saligny. I-a fost dăruit Ancăi preț de o fotografie pentru a-l mânca cu toții seara, la restaurantul Marea Neagră.
A fost nevoie însă ca proprietarul restaurantului să-l verifice dacă este în dimensiunile standard „Nu pot să vi-l primesc dacă are mai puțin de 50 de centrimetri.“ Pentru turiștii neinteresați de pescuit, există alte atracții. Cea mai spectaculoasă vine de la Liviu Simioncescu și atelierul lui foto. Dacă îi stai alături o jumătate de oră, îți face o excursie prin fotografiile Sulinei de acum aproape 100 de ani. O excursie personalizată printr-un muzeu multimedia, cu un ghid doar pentru tine și cu posibilitatea de a pleca acasă cu un DVD amintire.
De doi ani, vara populația orașului se dublează grație turiștilor. Ni s-a întâmplat ca în plimbarea noastră pe faleză, acum pietruită, cândva din lemn asemeni punților vapoarelor, câțiva turiști să o recunoască pe Anca. „A jucat în filmul ăla… la Pro TV“, a strigat cineva după ea. Cu bunul-simț de ardeleancă (e născută la Luduș și crescută la Brașov), bun-simț pe care nu l-a doborât lupta pentru supraviețuirea în meseria asta, Anca s-a rușinat. Puțin mai târziu, vorbim despre frumusețea ei: „Åžtii, e inconfortabil să ți se spună mereu că ești frumoasă.
Adică, dacă joci într-o piesă și tot ceea ce se spune e că actrița din rolul ăla era frumoasă, nu e bine. Sigur, nu mă plâng că sunt frumoasă, am și avantaje, dar nu vreau să mi se spună doar că sunt frumoasă.“ Când spune asta, își roade ușor unghiile de la mâna stângă, încurcată de mărturisire.
Are însă un chip care aduce aminte de Monica Bellucci și de Isabelle Adjani și e destul de greu să treacă neobservată. „Ai să vezi că am să fac și roluri de compoziție“, spune cu hotărâre și știu că o să reușească asta după seriozitatea cu care mi-a explicat cum a învățat să-și controleze vocea pe scenă.
1 comentariu