Pe 5 iunie, Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti şi-a adus propriul tribut la Anul Caragiale, montarea piesei “O scrisoare pierdută” în regia lui Lucian Sabados, în turneu la Odeon. Prilej pentru amatorul de teatru din capitală să mai vadă “ce mai fac băieţii ăia din provincie”.
Poate nicăieri, dihotomia “capitală / provincie” nu funcţionează mai nedrept şi mai paralel cu realitatea decât în teatru. Şi aici nu mă refer la mâna de critici care se pricep, care colindă cu sfinţenie teatre din toată ţara şi vizionează spectacole, ci la marea masă de snobi neamuzanţi care merg la teatru să efectueze un act cultural.
În plus, mai aveam o teamă viscerală: “O, nu. Nu din nou Caragiale”. Caragiale are două niveluri de geniu: unul superficial, la nivel de poante, care bat şi acum, cu lejeritate, orice sitcom, şi unul profund, la nivel de paradoxuri ale fiinţei umane. Montări grosiere, penibiluţe, cu interpretare sinistru exagerată, fac 80% dintre regizorii care pun Caragiale. Nu ştiam la ce să mă aştept de la acest spectacol.
Iar după ce l-am văzut, am zis doar atât: “Slavă ţie, Dumnezeule, că ai adus criza în teatre. Că nu mai sunt bani de decoruri exorbitante, de maşinării ravisante, de scenă care se învârte într-un picior şi de alte stupizenii exterioare. Asta îi determină pe regizori să recurgă la cea mai ieftină şi totodată cea mai valoroasă resursă a unui teatru: potenţialul artistic şi uman al actorilor lui.”
Nu exagerez cu nimic când spun că “O scrisoare pierdută” al Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti este un regal de interpretare actoricească. Ilustrul teoretician al interpretării fireşti şi al transpunerii umane în situaţii, dl. Ion Cojar, ar fi avut o seară foarte fericită urmărindu-l. Pentru că, fără a estompa cu nimic valoarea comediei, ba dimpotrivă, îmbogăţind-o cu accente şi situaţii neaşteptate, Sabados i-a ajutat pe fiecare dintre actori, de la vedetele Gigi Ifrim (interpretul lui Caţavencu) şi Diana Cavallioti (Zoe) şi până la grupul de alegători din vestita scenă “De ce să nu avem şi noi faliţii noştri” să creeze câte un personaj, coerent din prima clipă de apariţie pe scenă şi până la ieşire. Am stat să vânez un singur moment de civilie, un singur derapaj în coerenţa rolurilor. N-a existat. Am stat să vânez o singură replică dată pe un ton fals, declamator, o singură replică pe care să n-o cred. N-a existat.
Sabados s-a vădit fidel piesei şi intenţiilor lui Caragiale, dar nu a fost genul ăla de fidelitate plictisitoare care să aducă rutina în relaţie. Mai degrabă o fidelitate creativă:
Deputatul propus de la Bucureşti, Agamiţă Dandanache (Dragoş Câmpan), nu e un moş senil, ci o beizadea tipică, îmbinând parşivenia cu o prostie autentică, etern-generatoare de gafe. Caţavencu însuşi are o anume tulburare, o tristeţe de dincolo de cuvinte, a ambiţiosului blocat într-un oraş de provincie, unde trebuie să îndure incapacitatea de gândire şi de exprimare a tuturor Brânzoveneştilor şi Farfurizilor. Bătrânul Trahanache (Mihai Coadă) e un “venerabil”, dar nu un pămpălău naiv, înţelege că e înşelat, suferă din cauza asta, dar înţelege şi faptul că tânăra şi frumoasa lui soţie are nevoie, fiziologic, de pasiunea unui bărbat mai tânăr. Acesta este un merit suprem al acestei regii sofisticat de simple şi luxuriant de rezervate: faptul că a completat cuvintele – numai şi numai din joc actoricesc! – cu un întreg univers de gânduri, senzaţii, întâmplări adânc ancorate în realitate (aceea a oraşului mic, fără mari perspective, respectiv aceea a stării de dinainte de alegeri). O realitate recognoscibilă şi rizibilă pentru orice spectator: pentru intelectual, pentru muncitor, pentru student, pentru pensionar. Aşa cum, cred eu, trebuie să fie adevăratul teatru.
3 comentarii