În filmul lui Timur Bekmambetov, vampirii nu mor de la usturoi, cum ştiam noi din Bram Stoker’s Dracula, ci de la argint. Ceea ce e păcat. Ar fi fost amuzant să asistăm la o scenă de bătălie între trupele din nord adepte ale emancipării şi trupele sclavagiste din sud, pline de vampiri, unde primii să-i fi bătut măr pe cei din urmă cu funii imense de usturoi.
Acesta nu este un cadru dintr-un film de Tim Burton. Sau…?
În ceea ce priveşte subiectul filmului, acesta pare coşmarul unui licean american care are test la istorie a doua zi, în schimb, în loc de învăţat, a frunzărit o carte de Stephenie Meyer şi a jucat World of Warcraft toată seara. Asocierea figurii preşedintelui american Abraham Lincoln – cel a abolit sclavia în SUA – cu popularitatea crescândă a poveştilor cu vampiri pare cel puţin discutabilă, din toate punctele de vedere.
Realizarea, însă, face ca lucrurile să capete sens. Filmul mi-a amintit de Iron Lady, în sensul că, asemenea lui Margaret Thatcher, şi Lincoln apare idealizat, cu o aură de legendă. De parcă, pe vreme de criză economică şi morală, oamenii ar invoca marile spirite ale politicienilor de altădată, cei care au reuşit să înfăptuiască miracole. Ambele filme transmit, dincolo de story şi twists, o imagine mai amplă, aceea a disperării mondiale, a nevoii din ce în ce mai acute de un model demn de urmat. O problemă despre care nu vorbeşte nimeni, dar pe care tu, spectator, o simţi cu toţi porii. Şi asta mi se pare principala calitate a amândurora.
Recunosc că mă aşteptam la stereotipurile filmelor cu vampiri: sex, dezmăţ, autocompătimire – “de ce nu sunt om simplu, ca toată lumea?”. N-a fost cazul. “Vampirii” au fost prezentaţi atât de sobru, încât îi puteai înlocui cu orice grupare teroristă sau clan de mafioţi din lume, fără ca povestea să aibă prea mult de suferit.
Adăugaţi plăcerea vizuală a unei experienţe 3D, plus scene clasice de acţiune, cu trenul care trece pe podul care arde – şi podul se surpă treptat, pe măsură ce eroii sar de pe un vagon pe celălalt. Şi nişte actori absolut geniali, dar, cărora, liniaritatea scenariului le oferă partituri destul de modeste. Şi deducem că filmul e, de fapt, un Viewers’ Digest (aşa cum Readers’ Digest simplifică opere literare, pe înţelesul tuturor). Un ” copii, descoperiţi istoria patriei!”, condimentat cu tot ce e trendy, pentru un public care s-a obişnuit, treptat, să-i “digerezi” tu, autor, informaţia.