Unul dintre cei mai valoroşi producători de film din România, Ada Solomon împlineşte azi 45 de ani. Prilej pentru noi să-i urăm mulţi ani fericiţi şi fructuoşi, nu doar pentru că Ada e un model feminin demn de admiraţie, prototipul femeii care şi-a construit o impresionantă carieră prin forţele proprii, dar şi pentru că am descoperit în ea un om bun şi cald, cu mult umor, pe care nu avem cum să nu-l iubim. Nu-i pot uita, de exemplu, comentariile inimoase cu care apăra chiar pe acest site, regizori români aparţinând altor grupuri de interese – chestie pe care cei mai mulţi dintre voi, dragi cititori adepţi ai filozofiei “Cine nu e cu mine e împotriva mea”, n-aţi face-o nici morţi pentru rivalii voştri direcţi din domeniul în care activaţi.
Cu acest prilej, publicăm fragmente din amplul interviu pe care Ada Solomon ni l-a acordat pentru numărul precedent al revistei TABU.
TABU: Felicitări pentru Ursul de Aur câştigat cu Poziţia copilului. Ţi-am ascultat discursul de acceptare. Ai vorbit despre importanţa filmelor cu femei, despre femei, făcute de femei. Eşti feministă?
ADA SOLOMON: Absolut deloc. Dar trăiesc într-o lume suficient de machistă şi nu e uşor să ajungi să fii recunoscută pentru tine, şi nu pentru că te cheamă Solomon, aşa cum îl cheamă pe bărbatul tău. Au fost ani de zile în cariera mea, în care am fost întâmpinată cu „Ah, Ada Solomon. Soţia lui Alecu Solomon”. Doar de câţiva ani încoace, Alexandru a devenit „ah, soţul Adei Solomon”. Pentru unii. Aştept însă cu mare interes ziua în care voi deveni „ah, Ada Solomon, mama lui Marc Solomon”.
Mi se pare destul de neplăcut obiceiul ăsta cu „X, soţia lui Y”, sau „Y, soţul lui X”. Nu ţi se pare că-i pune cumva pe membrii unui cuplu într-o ipostază concurenţială stupidă? Un soi de concurs al importanţei?
Din fericire, pe noi lucrul ăsta nu ne afectează. Fiecare îşi face treaba lui, pe felia lui. De fapt, chiar mă deranjează când mi se asumă un rol în organizarea Festivalului de Film Documentar One World, despre care nu ştiu decât ce aud pe acasă. Şi filmele pe care le vedem împreună. În rest, n-am nici o legătură, nici cu organizarea lui, nici cu selecţia filmelor din festival.
Când omul zice „producător”, se gândeşte automat la forţă, influenţă, persuasiune, insistenţă, putere rapidă de decizie. Chestii pe care le asociem de obicei cu bărbaţii. De ce sunt atâtea femei producător, în ultima vreme?
Nu cred că poţi construi lucruri cu pumnul şi cu zbieretul, ci mai degrabă cu diplomaţie şi foarte mult respect. Cu o înţelegere a efortului fiecăruia dintre membrii echipei. Relaţia producătorului cu echipa este mai degrabă maternă decât paternă. Femeile înţeleg mai multe şi trec mai uşor peste egouri.
Am citit pe net că ai absolvit Inginerie Ambientală. Ce înseamnă concret chestia asta?
Pe româneşte: instalaţii pentru construcţii. Dar, când eram mică-mică, visam să mă fac actriţă. Nu am izbutit, pentru că nu erau nici vremurile, nici locul.
Te-am văzut în filmul lui Paul Negoescu, O lună în Thailanda. Făceai un duet la karaoke cu Tudor Giurgiu.
Am jucat şi în filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenţii. Şi o să mă vezi şi în Poziţia copilului. Cert e că n-am îndrăznit să dau la ATF. Nu aveai cum să intri dacă nu erai fie un talent extraordinar, fie copilul cuiva sus-pus. Iar părinţii mei nici măcar nu erau membri de partid, iar eu eram olimpică la matematică.
Cum au reuşit să scape de chestia asta?
Tata a avut un dosar destul de nasol. Era băiat de chiabur. Membru al tineretului ţărănist. Mult mai târziu, i-am găsit dosarul la CNSAS şi am aflat că a activat într-un grup de rezistenţă până în 1960, când s-a născut sora mea. Responsabilitatea de părinte a primat. Asta mi s-a părut foarte frumos. Să renunţi la convingeri pentru familie e o adevărată dovadă de iubire. Probabil că a fost o alegere foarte dureroasă. Din fericire, fratele lui cel mare fusese chestor şi făcuse scăpaţi o grămadă de ilegalişti comunişti în timpul războiului. Astfel, bunicul a scăpat de canal, unchiul meu a lucrat ca jurist – consult într-o întreprindere şi tata a fost admis la o şcoală postliceală, în nici un caz la universitate. A ajuns topograf şi şi-a făcut meseria cu mare drag. Practic, cutreiera ţara şi făcea măsurători pentru amplasarea de fabrici din industria textilă. Am călătorit mult cu el, în tot felul de locuri minunate, sate şi mici orăşele. M-a învăţat să iubesc România.
Şi mama ta?
Mama m-a învăţat cât de important e să stai alături de cei cu care lucrezi şi să-ţi serveşti clienţii cu tot devotamentul. A fost blănăreasă. A venit la Bucureşti la 11 ani, dintr-un sat de lângă Piteşti. Crescuse numai cu bunica, pe bunicul nu l-a cunoscut niciodată. Iar bunica era al şaptelea copil din familia ei. În fine, pe maică-mea au trimis-o la Bucureşti la un unchi mai îndepărtat, proprietar de blănărie, să înveţe meserie. A început să lucreze încă de la 12 ani, din timpul războiului. A rămas în cooperaţie şi ăsta e motivul pentru care, deşi avea dosar sănătos, a pornit de jos şi a muncit de mică, n-a devenit membru de partid. Cooperaţia era o formă destul de liberală de organizare. Câştigai pe măsura muncii. Dincolo de asta, mama a fost un spirit paşnic: „Hai să nu ieşim în faţă, să nu facem gălăgie, ne facem treaba cum trebuie, îi respectăm pe alţii”.
Dar, pentru că era foarte bună, în timp, a ajuns şefa atelierului în care lucra. Era extrem de iubită, deşi era extrem de severă. Ce cerea de la sine, cerea şi de la colegii ei. A condus un colectiv mixt, cu mulţi bărbaţi pe partea de croitorie. Pleca de acasă la opt dimineaţa şi venea la opt seara. O vedeam la fel de puţin, cât mă văd copiii mei pe mine.
Cine te alinta, cine-ţi făcea prăjituri?
Bunica. A venit şi ea să stea cu noi. Tata a trebuit să suporte patru muieri: bunica, mama, sora mea şi eu – noroc cu munca pe teren. Bunică-mea era foarte hâtră. De la ea am deprins autoironia. Avea nişte zicale simpatice. „Soarele de şapte coţi pe cer şi tu dooormi, măi maică. Păi pe lumea cealaltă ce-ai să mai faci?” Ea se trezea mereu la şapte dimineaţa, chiar dacă n-avea treabă. Era îndrăgostită de tenis, îl adora pe Andre Agassi. Şi-i plăcea Boris Becher – aşa îi zicea. Îl iubea mai mult pe Ţiriac decât pe Năstase, îl găsea mai serios. Citea Informaţia şi Săptămâna, şi le şi comenta foarte amuzant. Nu înţelegea de ce trebuie folosită maşina de spălat. Pentru ea, cada era un lucru foarte bun. Chiar mai bun decât albia de râu. Drept care, punea cearşafurile în cadă, cu ceva săpun de casă, apoi se suia peste ele şi le călca într-un dans ritualic. Era amuzant să faci asta la etajul 10, în mijlocul Bucureştiului.
Cum ai trecut de la inginerie la film?
În anul III de facultate, a venit revoluţia. Înainte, eram studenţi la zi şi nu aveam voie să lucrăm. Era interzis să câştigi bani, câtă vreme statul plătea pentru tine să studiezi. Da, şcoala era gratis, dar un tânăr are nevoie de bani şi pentru altele. Cât să te ţină părinţii? Am luat primul anunţ de la radio, de agenţi publicitari pentru Târgul Internaţional Bucureşti, la o mică firmă privată. M-am dus temporar o dată, m-am dus temporar a doua oară, apoi m-au angajat. Apoi, am mai făcut câteva târguri. A fost o şcoală extrem de bună pentru mine ca producător. Întâlneam parteneri din toată lumea, puteam negocia şi puteam purta discuţii prin care să conving că propun lucruri valoroase şi că are sens să cumpere. Apoi, am trecut la o agenţie de imobiliare, care se ocupa şi de publicitate – în stilul firmelor de la începutul anilor 90, care făceau de toate. Prin ei, m-am dus să negociez un contract de transfer de minute de publicitate TV, preluate de la trustul Expres. Am avut o întâlnire şi o negociere memorabilă cu Cornel Nistorescu. Eram în 92, aveam 24 de ani; el era deja o personalitate. A jucat jocul ăsta cu mine până la capăt, apoi a zis: „Îţi dau contractul ăsta cum îl vrei tu; dar îţi depui demisia şi vii şi lucrezi cu mine”. Aşa a început experieţa mea de agenţie de publicitate, care a durat un an şi jumătate. Pe atunci, agenţia însemna trei oameni, care făceau şi creaţie, şi media planning, şi vânzări, şi PR. La plecarea mea, erau treizeci de oameni. Aşa erau vremurile. Am avut un noroc extraordinar să mă formez în perioada aia. Învăţam dându-ne cu capul de pragul de sus şi ştiam ce să nu facem a doua oară. A fost o şcoală foarte practică. Când am plecat, aveam două propuneri: să lucrez la filiala unei agenţii multinaţionale care tocmai se aşeza în România şi o propunere din partea partenerilor noştri pe producţie audio-video, Domino. Mihai Cociaşu şi Cristian Comeagă. Aveau nevoie de încă un om în companie. Am ales asta. Era mult mai aproape de ceea ce-mi doream să fac, iar oamenii de acolo vorbeau aceeaşi limbă cu mine. Acolo am crescut fantastic, înconjurată de oameni pasionaţi de cinema. Primul film la care am lucrat ca director de producţie a fost Asfalt tango al lui Nae Caranfil. Nae şi-a scris parte din scenarii pe biroul de lângă mine.
De ce ai părăsit Domino Film?
Nu prea mai aveam loc să cresc. Am încercat să propun proiecte, să fac ce fac acum, dar am înţeles că sunt oameni care nu pot accepta dezvoltarea unor proiecte, dacă nu sunt generate de ei. E uman. Le eram recunoscătoare pentru tot ce m-au învăţat, pentru cum m-au crescut. Dar trebuia să încerc şi altceva. Am avut şi un ajutor. Pe partenerul de la Hifilm, un operator israelian pe nume Avi Karpick, cu care am făcut o publicitate complicată, filmată subacvatic, la Domino. Într-o bună zi, după ce am lucrat, m-a sunat, m-a invitat la masă. I-am zis lui Alecu: „Dacă vezi că nu vin, sună şi tu disperat, cheamă-mă acasă”.
Apropo, în calitate de femeie într-o meserie cu foarte mulţi bărbaţi, ţi s-au făcut multe avansuri?
Nu. Dacă era ceva ce întrecea un pic măsura, o luam peste picior şi-mi vedeam de drum. Evident, la filmare există acea senzaţie specială, „adrenalina de filmare”, care dă trăiri foarte intense şi tentaţii. Relaţii scurte şi cu năbădăi. Le-am văzut la mulţi, dar mă scoteam din asta, pentru că aveam enorm de lucru. Revenind la masa cu Karpick: omul n-avea nimic să-mi propună, decât să mă ajute financiar să-mi pornesc propria companie. M-a invitat să fac un calcul, să văd ce ar însemna să funcţioneze în gol, în primele şase luni. Un birou, mijloace, un om-doi. M-am gândit un pic şi am decis: ăsta e momentul.
De ce a ales România? De ce te-a ales pe tine?
N-o să înţeleg niciodată. I-am mulţumit în repetate rânduri. De câte ori am succese, îl sun şi vorbim îndelung. M-a învăţat să fac şi eu lucrul ăsta pentru alţii, fără să aştept nimic în schimb. N-a intervenit niciodată în activitatea lui Hifilm. Mi-a spus că provine dintr-un popor care investeşte. Unele investiţii ies, unele nu. De ce să bage banii într-o maşină, nu într-un om?
Şi atunci, ţi-ai luat destinul profesional în mâini. Care a fost viziunea ta?
M-am gândit că pot face ce-mi place – cît pot eu de bine. Şi să trăiesc din asta. Am început cu publicitate, scurt-metraje şi ceva prestări servicii. Am deschis compania pe 1 martie 2004, iar pe 2 martie venea deja o regizoare din Franţa pentru o primă prospecţie a unui proiect. În aprilie am filmat prima publicitate. În şase luni, i-am returnat banii lui Avi.
Ţi-ai luat clienţii de la Domino Film?
Absolut nimic. Condiţia pe care mi-am impus-o a fost să nu mă ating de nici de personalul, nici de clienții, Domino, chiar dacă mă abordează direct, timp de doi ani de zile. Atâta vreme cât primesc, de ce să fur?
Dacă aleargă portofelul după tine pe stradă, nu e furt, nu?
Dar a fost OK aşa, n-am avut de suferit din asta. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat, după întâlnirea cu Avi, a fost sprijinul primit de la furnizori. De cei care închiriază echipamente, de la Media Pro, de Castel Film, şi pe care i-am contactat acum din poziţia de începător. Oamenii m-au ajutat teribil. Mi-au făcut discount-uri mai mari decât cele acumulate în timp, la Domino, la primele lucrări. A fost impresionant. Mi-au zis că relaţiile nu sunt între companii, ci între oameni. Iar aici, ne-am dezvoltat împreună cu tinerii cu care am lucrat. Am crescut cu Radu Jude, cu Cristi Nemescu, cu Paul Negoescu. Şi unii şi alţii am ajuns unde suntem, împreună.
Foto: Hifilm, HBO.
3 comentarii