Home > Agenda > Alexandra, copil regizor

Alexandra, copil regizor

Filmul Matei Copil Miner, debutul în lungmetraj de ficţiune al Alexandrei Gulea, e un film de o sensibilitate aparte. Denotă o atenţie la detalii specifică unui documentarist experimentat şi premiat şi o empatie caldă, feminină. A obţinut deja Marele Premiu la Festivalul de la Pesaro şi aşteptăm cu nerăbdare următoarele lui trofee.

Pentru interviu, Alexandra alege o cafenea dintr-o fostă casă boierească, alcătuită din mai multe încăperi. Pentru intimitate. Pare genul de om rezervat, care nu se simte foarte comod să discute despre sine, dar, după ce chelneriţa îi aduce limonada şi o scurtă conversaţie amicală, se relaxează şi începe să povestească foarte viu, cu multă pasiune, despre munca îndelungată, de cinci ani – în care, desigur, se includ vizitele lungi în Valea Jiului, pentru explorarea spaţiului în care urma să lucreze şi pentru definirea atentă şi nuanţată a personajelor unui film care, dincolo de orice, îţi rămâne pe retină pentru alura europeană şi pentru delicateţea cu care creionează universul prin perspectiva ochilor mari, negri şi tulburător de trişti ai copilului – protagonist.
Alexandra şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în străinătate. Nu are o problemă cu faptul că este fiica unui regizor care şi-a pus amprenta peste istoria filmului românesc, Stere Gulea, dar şi-a lansat filmul şi a cules primele reacţii în străinătate pentru a evita reacţiile părtinitoare. „Ce fac eu e foarte diferit de ce face Stere, deşi colaborăm. Eu am montat două dintre filmele lui.”
Şi totuşi, după o primă etapă de încântare faţă de profesia tatălui ei „Am fost la filmări, la Moromeţii, eram fascinată. Aveam 15 ani”, a urmat o formă de distanţare, pentru că tânăra simţea nevoia să se autodefinească. „Iniţial, am studiat arte plastice, si în ideea de a nu fi ca tata. Până la 30 de ani, am fost pictoriţă.”
A început să studieze la Bucureşti, dar, pentru că în anii 90, s-au deschis graniţele, iar pe ea o mâna sentimentul că are de descoperit o lume „de dincolo”, şi-a urmat fratele la Rouen, în Normandia. Avea 21 de ani. „Acolo, totul mi se părea de o tristeţe incomensurabilă. A fost un an greu, de dezlipire de părinţi şi prieteni, dar m-am apropiat de alţi oameni, pe care i-am regăsit, şi care s-au regăsit, la Paris”. Anul următor, a dat concurs la Ecole Nationale Supérieure des Beaux Arts, în capitala Franţei.

Alexandra am Set 2979
„M-am adaptat destul de repede la Paris. Îmi plăcea foarte mult anonimatul specific metropolei. M-am bucurat de faptul că e o lume atât de amestecată şi de faptul că nimeni nu te ştie. În Bucureşti, eram mică şi nebună, etern răzvrătită, şi oamenii mă ştiau ca pe “o figură”. Nu-mi plăceau chestiile impuse, şi de câte ori primeam o temă obligatorie, făceam tot posibilul s-o deturnez. Pe când, la Paris, lupta pentru supravieţuire şi concurenţa îngrozitoare m-au mai potolit.”
A intrat direct în anul III, pentru că i s-au recunoscut o parte dintre examene. A trăit la Paris până în 1998. A muncit pe toată durata studiilor, ca baby sitter, chelneriţă, apoi a vândut haine de epocă în Marché aux puces, târgul de vechituri al Parisului. Şi-a economisit nişte bani, să poată renunţa la joburi în perioada examenelor finale şi a lucrului la expoziţia personală. A absolvit cum laude. „Am pictat câini. Eram locuită de povestea câinilor străzii care, pe atunci, erau foarte mulţi în România. Filmasem şi fotografiasem multe dintre aceste animale şi am făcut o serie de picturi care au fost bine primite.”
Ar fi putut avea un drum lung şi strălucit în plastică, dar simţea că menirea ei e să lucreze cu oameni. „Nu mă simţeam bine închisă într-un atelier.” Împlinise 29 de ani, când a decis că era momentul să facă pasul pe care, de fapt, şi-l dorise dintotdeauna. „Se pare că, în cazul meu, cam din zece în zece ani apare nevoia de schimbare”.

A încercat să dea admitere la film, tot la Paris, dar, pentru că n-a intrat, a dat concurs la Şcoala de Film din München, unde a studiat film documentar pentru că îi plăcea să observe oamenii şi să le exploreze lumea „Îmi place să descopăr poveşti de vieţi şi indivizi”. „În Germania, am luat-o de la zero. Nu ştiam nici măcar limba. Am comunicat într-un fel de esperanto, cel puţin în primul an.” Dincolo de curajul dement de a face o facultate într-o limbă cu care abia apucase să se familiarizeze cât de cât în trei luni de cursuri, Alexandra recunoaşte că noul început din oraşul german n-a fost câtuşi de puţin vesel. „Aveam foarte mult de-a face cu tehnica, şi era o terminologie foarte greu de învăţat. La tehnică am şi picat la un examen. Aveam un profesor care-mi spunea: „N-ai ce să cauţi într-o şcoală germană, dacă nu stăpâneşti limba.” Spre norocul Alexandrei, ceilalţi profesori ţineau la ea şi îi respectau talentul, de aceea, ea a ieşit învingătoare. „Practic, am tocit terminologia pe dinafară şi am reuşit să trec peste asta, ba chiar sa pricep ceva…”.
Dincolo de problemele cu profesorul intransigent, Alexandra spune că adaptarea la Germania a fost mult mai dificilă decât aceea la Franţa. „Atmosfera oraşului era… o baie de tristeţe. Nu prea era loc de ghiduşie, de lejeritate. Cum să spun: era o chestie cvadrată, în care trebuia să te înscrii. Cât timp am stat în Germania, am început să fac drumuri din ce în ce mai frecvente si lungi in tara. Ceea ce, din Paris, imi permiteam mai putin. Temele pe care am lucrat au fost intotdeauna romanesti.”
În 2000, în studenţie, obţine un prim val de premii cu primul scurt-metraj, Anonim, premiul FFF Bayern la festivalul de film documentar din München, la cel din Györ (Ungaria) obţine Minority Prize Mediawave. Apoi, în 2004, documentarul Dumnezeu la Saxofon, Dracu’ la Vioară, produs de Ciulei Films, a devenit un hit internaţional, deţinător al unui rating de 7,9 din 10 pe IMDB, invitat la toate festivalurile care contau şi premiat cu German Short Film Prize, cu marele premiu al festivalului de film documentar de la Kassel, „Golden Key”, cu premiul Molodist în Kiev, cu premiul DAAD,, cu Menţiunea „Henry Langlois” la Poitiers, etc. „

„Povestea se petrece la Gura Ocniţei, într-un cămin de psihiatrie din categoria celor în care oamenii erau internaţi pe viaţă. Am făcut prospecţie în foarte multe cămine de acest fel şi l-am ales pe cel mai vesel, de fapt. Nu voiam să arăt o mizerie îngrozitoare, mă interesa să aflu cum trăiesc oamenii ăştia faptul că nu vor ieşi niciodată de acolo. Era un amestec năucitor de boli, de la retardaţi la oameni cu tulburători psihice perfect integrabili în societate, cum ar fi maniaco-depresivii. Interesant era că toţi sperau că vor pleca într-o zi de acolo, chit că n-ar fi avut bani să-şi plătească medicamentele, iar familiile se cam rupseseră de ei. În societatea românească, o rudă de acest gen e privită ca o ruşine, o povară.”
Alexandra îmi mărturiseşte că a simţit întotdeauna o atracţie faţă de subiectele clişeu, cum ar fi nebunii sau ţiganii, pe care a încercat, prin abordare, să le scoată din stereotip. „Societatea îi desemnează pe unii ca nebuni. Să vedem: cum sunt ei de fapt? Cum e să trăieşti ca nebun? Cum e să fii izolat de semenii tăi? Am avut intotdeauna o solidaritate cu cei excluşi.”
La ficţiune a trecut pentru că simţea că se implică prea profund în poveşti şi ia prea personal suferinţa protagonistilor ei din documentare. „Am crezut că, dacă lucrez pe baza unui scenariu, implicarea mea în dramele oamenilor o să fie mai mică.” Ulterior, s-a convins că fusese o naivitate din partea ei.

Cu mulţi ani în urmă, când Gara de Nord era plină de copilaşi fugiţi de acasă, Alexandra l-a cunoscut pe Ionel, la o filmare. Făcea asistenţă de regie la Thomas Ciulei, iar acesta avea nevoie de un copil. Acel copil a fost Ionel. Alexandra l-a urmărit ani de zile, încercând să-i ofere o mână de ajutor. Prin el, a descoperit Valea Jiului, un spaţiu cu o atmosferă aparte, captată impecabil în Matei Copil Miner.
„Acolo, raporturile de familie erau foarte dure. El fugise de acasă în urma a două traume: una de la şcoală, unde fusese bătut şi nu mai avea curajul să se întoarcă, şi una acasă, unde tatăl său miner îl lovea cu un cablu, apoi şi-a părăsit familia şi a fost înlocuit de un nou bărbat, care nu-l accepta defel pe copil. Simţindu-se nedorit, şi-a luat lumea-n cap.” După filmare, Alexandra l-a luat acasă pe Ionel. Dar, pentru că filmul la care lucra o solicita şi nu-l putea lăsa singur, l-a dus la un centru de plasament, iar angajaţii de acolo i-au identificat şi i-au alertat pe părinţii copilului. „Am fost la întâlnirea copilului cu mama lui, când ea a venit să-l recupereze. Părea uşor iritată c-am deranjat-o şi a aruncat un comentariu de genul ‚Degeaba am venit, că oricum o să fugă iar!’”. Desigur, în cele din urmă, copilul a crescut la cămin.
O altă temă care a preocupat-o a fost exodul părinţilor în străinătate, şi modul în care acesta afectează viaţa copiilor. „Practic, sunt obligaţi să plece, să caute de lucru. Şi adeseori, e complicat să asigure existenţa unui copil în străinătate. Am întâlnit în Valea Jiului foarte mulţi copii ale căror mame erau plecate la muncă.” Uricaniul, localitatea care i-a captat atenţia, şi unde a şi filmat, „era un oraş al copiilor”. Şi un oraş al câinilor, pentru că multe patrupede erau îndepărtate din oraşele mai mari şi lepădate aici.
Micul Matei, eroul din filmul Alexandrei, creşte în absenţa ambilor părinţi. Dar, pentru că Alexandra a simţit nevoia să contrapuncteze această absenţă cu o relaţie cu totul specială, Matei (Alexandru Czuli) are alături un bunic (Remus Mărginean), care îi oferă atenţie, grijă şi dragoste. „Desigur, şi bunicul are problemele lui de vârstă şi sănătate, deci sunt, din start, un duo fragil.”
Fragilitatea emoţiilor unui personaj în formare este dublată de fragilitatea unui personaj aflat la capăt de viaţă; iar când copilul fuge de acasă, bruscat de bunicul care nu ştie cum să reacţioneze la primele manifestări de autonomie, vedem lungi cadre cu bătrânul care-l aşteaptă în frig. Autoarea creează un joc fin al culpabilităţii, care dezvoltă o tensiune cu totul specială pe măsură ce filmul ajunge la apogeu. „Bunicul suferă de silicoză, boala minerilor, şi asta-i dă acea respiraţie grea. Desigur că evenimentele îi precipită boala. Copilul îşi conştientizează vinovăţia, dar nu cred că o poate numi.”
O parte dintre personajele filmului, cum ar fi ciobanul şi vecina bătrână a familiei, nu-s actori, ci oameni reali care joacă roluri apropiate de viaţa lor cotidiană. Dar relaxarea cu care o fac e specifică marilor actori. O întreb pe Alexandra cum a procedat.
„Când faci documentar, una dintre sarcini este să stabilesti un climat de incredere cu oamenii respectivi, să poată să fie ei înşişi. Am oleacă de experienţă în acest sens”, zâmbeşte regizoarea care, remarc eu, a izbutit să filmeze, atât în munţii cei verzi ai patriei, cât şi un Bucureştiul cenuşiu, o producţie lipsită de orice urmă de românism la nivel de imagine. „Am lucrat cu un operator german, Reinhold Vorschneider, un mare operator. Imi doream, pe lângă rafinamentul esteticii lui Reinhold, o privire proaspătă, virgină, asupra spaţiilor pe care le descoperă copilul-protagonist. De asemenea, l-am invitat pe Nicu Ilfoveanu, la a cărui viziune ţin foarte mult, să filmeze acele cadre care povestesc Valea”.

(Text apărut în ediţia de decembrie – ianuarie a revistei noastre, care s-a lansat pe format electronic. Numărul curent fi descărcat pe gratis aici.)


Articole asemanatoare
Dana Rogoz joaca in filmul OCTAV
Partenere de nunta pentru MIKE si DAVE – interviu Anna Kendrick
Interviu AMI: “Muzica ma echilibreaza si ma mentine intr-o forma buna”
Interviu Liviu Teodorescu: “Am castigat mai mult decat victoria in sine”

4 Responses

  1. Pingback : Întâlniri care inspiră | Culcă-te, Gheorghe, culcă-te, Ioane!

  2. river of the night

    cineva a spus, odata, ca suntem cu totii supravietuitorii copilariei noastre ! si eu as adauga ca, totusi, tragedia supravietuitorilor parasiti de parinti e mult mai mare decat cea a supravietuitorilor ramasi langa parinti desi sunt cazuri teribile si in cazul celor din urma!

  3. river of the night

    imi place cum scrii despre copii, Lorena, desi nu ai! admirabila afectiunea ta sincera pentru puii astia amarati de om;pari o mamica promitatoare si, pentru atunci cand o sa faci puisori, imi permit sa-ti dau un sfat, sa-i faci in momentul in care simti ca poti sa-i cresti singura, ca ai resurse sufletesti si materiale sa faci asta(sfatul e valabil pentru ambele sexe) deoarece vremurile in care traim, obliga pe cei slabi( femei si barbati,la minte si la suflet) sa incalce grav toate legile omenesti de dragoste parinteasca si de sot-sotie

Comenteaza acest articol

Alexandra, copil regizor

by   7 min
4