Tabu
lifestyle

Alice în Å¢ara Minunilor – Era atât de frumoasă și apoi, evident, a deschis gura.

Dincolo de fraze critice mai bine sau mai putin bine intoarse si pretios argumentate, cu un lucru putem fi cu totii de acord : Alice in Tara Minunilor lui Tim Burton e unul din filmele pentru care 3D-ul nu e doar un moft. La nivel vizual, copacii rasuciti, hainele  hai-hui colorate, universul Disney revizitat de Burton iti fac gatul sa se lungeasca si ochii sa sara din cap. Pana la transformari anatomice esentiale insa, sa o luam cu inceputul.

Primul soc : Alice s-a facut mare, are 19 ani,  ceea ce permite situarea Tarii Minunilor si a vizitelor acolo in categoria cosmar. Promitator, deocamdata. Apoi Alice este ceruta in casatorie de un tanar cu fata dubioasa si trasaturi de caracter de aristocrat pedant si naftalinizat – al doilea soc, si pentru noi si pentru Alice, viitorul sot venind in pachet si cu o mama pe masura. Prima parte a filmului, nu foarte lunga, ce-i drept, dar descriind o lume plicticoasa si curatica este un soc in sine iar evadarea resimtita in momentul caderii prin gaura de iepure ( si iarasi 3D-ul are sens !) e cat se poate de autentica, pentru toata lumea.

Dupa bine cunoscuta faza cu bea-ma, mananca-ma, mare, mica,  sus, jos, Alice intra intr-un bun inceput, in Tara Minunilor. Imaginea este foarte frumoasa – eu, unul, nu as fi simtit nici un regret daca ar fi lasat-o sa mearga pe toata durata filmului, intr-un fel de tur neghidat prin capul lui Burton gandind Lewis Carroll si Walt Disney. Insa un buget de 200 de milioane cere justificari mai serioase asa ca foarte curand incep urmariri, sarituri,  potopuri de nume gen Bandersnatch, Jabberwocky, Ziua Frabjous, sabia Vorpal, mult din terminologie avand ca sursa obscura o poezioara spusa la un moment dat in continuarea cartii lui Carroll, Alice in Tara Oglinzilor.

 Toate bune si mai ales frumoase, pana cand incepi sa te prinzi ca din dialogurile absurde sau filozofic-inteligente din carte nu a mai ramas mai nimic memorabil, iar declarata intentie a lui Tim Burton de a da greutate personajelor, de a le dota cu o psihologie consistenta nu isi gaseste locul in povestea banala in care toate elementele se chinuie sa stea prinse.

Alice in Tara Minunilor sufera de personalitate multipla. Mia Wasikowska / Alice si cearcanele ei, distributia filmului in general ( cu deja obinuita si neoficiala sotie Helena Bonham Carter in rol de Regina Rosie cu capul mare, cu Anne Hathaway, inca o data pretentios sfanta si autentic aberant-amuzanta, cu Johnny Depp, machiat si transformat pana in punctul in care diferenta dintre el si Madonna nu mai e decat de natura cromatica, vocile geniale ale lui Alan Rickman, Stephen Fry si Cristopher Lee), partea vizuala a filmului, toate acestea sunt Tim Burton si au o coerenta. Apoi este povestea, care pe filiera Disney – Linda « Frumoasa si Bestia » Woolverton ramane undeva in dimensiunea generica a istorioarelor in care ea calareste pe un caine si omoara un balaur ca mai apoi sa plece spre China.

 Din pacate sunt paliere si paliere pentru aberant iar zona lui Burton tinde spre Wonderland in timp ce a Lindei Woolverton ramane in Underland.  Despre film ca tot, ramane sa decida fiecare pentru el.

In incheiere, daca cineva e curios sa vada ce inseamna 100 si ceva de ani de cinema si de ce nu, de progres tehnic, dati o fuga aici.

ARTICOLE SIMILARE

Cruciada catolica impotriva MADONNEI

realitatea

Brad Pitt vrea să fie președintele SUA și să legalizeze marijuana

realitatea

Andreea Marin e la dieta! N-o sa-ti vina sa crezi cate kilograme a slabit in doar o saptamana!

Retrospectivă londoneză cu Cecil Beaton

realitatea

Made in Dagenham – Un film uşor despre femei cu greutate

realitatea

Mark Ronson & The Business Intl – The Bike Song

realitatea

Scrie un comentariu