Home > Lifestyle > Stiri > Amenințarea succesului

Amenințarea succesului

Al naibii Mercedes. Mare cât o cameră de cămin. Înghite și două tone de hârtie. O dubă mare cu copaci pe ea. Singura din România. Așa-i place lui Marian Apostolescu – zis domnu’ Marian – s-o anunțe firmelor care-l așteaptă. Pe mașină, sub fundalul creat de o pădure deasă, scrie: „Ajutăm copacii să se întoarcă acasă”. Puțin mai la dreapta, „Copacul de Hârtie”.

Azi, într-o dimineață rece de februarie, duba e parcată în fața unei firme de telecomunicații din București, iar domnu’ Marian e în balconul de la etajul doi, care geme de saci menajeri doldora de hârtie. Înșfacă de gât doi saci și îi târâie până la scara de serviciu. Obrajii netezi i s-au înroșit, iar pe frunte i-au apărut broboane de transpirație. Unii saci au lejer 20 de kile. Noroc că domnu’ Marian, deși are 57 de ani, duce. Cară tata, cum zice el. (În tinerețe a făcut haltere). Poartă un jerseu cărămiziu, blugi albastru-tradițional și pantofi negri, de muncă. În jurul gâtului spânzură niște ochelari cu ramă aurie. Pășește atent pe scara îngustă, spiralează cele două etaje, trece prin curtea mică unde firma ține gunoiul, se oprește în spatele dubei și azvârle sacii înăuntru. E mulțumit. Sacii au aglomerat binișor spațiul și e abia la prima oprire. S-a strâns ceva la firma asta – aproape două duzine de saci cu hârtie, reviste, ziare. Mai sunt și câțiva saci de cutii de pizza. Unii și-au aruncat și șervețelele murdare printre ele. Al naibii dacă pe alea le va recicla cineva.

Domnu’ Marian face stânga-împrejur înapoi spre scară. Se oprește la un moment dat să-și studieze ochelarii. Al naibii dacă nu s-a dus o lentilă. E o gaură în locul ei. Ce să fac, zice, dacă strâng hârtia la piept și uit de ei? Bine că erau ochelarii de muncă. Muncă – cuvântul nu îi e deloc străin. A tras vreo șapte ani în Iran, Bahrain și apoi Dubai. Mare mahăr șeful lui, un iranian cu bănci, firme de construcții, un garaj plin cu mașini, plus câteva soții. În Dubai nu erau nici prețuri obscene la imobiliare, nici gropane în care să-ți rupi mașina. Dar domnu’ Marian era departe de familie, de cei doi copii studenți. Dacă n-ar fi găsit slujba asta, probabil ar fi plecat înapoi. Din toamnă e șofer și strângător hârtie pentru Copac. Conduce duba cu copaci cam 100 km pe zi și strânge cam o tonă de hârtie. Când duba se umple, merge la un centru de colectare, descarcă, ia bonul și-l duce la mama proiectului. Bonurile se transformă lunar în bani și din banii ăia se plantează copăcei. Bun proiect, crede domnu’ Marian. Åži merge – merge și mai bine de când e el pe străzi cu duba, adunând vreo 20 de tone pe lună. (Recordul lui e 27.)

Al naibii Al Gore. Claudia Cătană, mama proiectului – zisă și Code – nu se jenează să dea vina pe el. Da, al naibii Al Gore și documentarul lui cu salvatul planetei. Dacă nu era el, poate ideea Copacului n-ar fi prins. Ce poate, n-ar fi prins sigur. Doar Code încercase ani buni să găsească finanțare pentru el.

Iar după ce a prins – nu! – după ce i s-a dus vorba ca un virus, trebuia să moară. Da, cel mai viral proiect eco românesc trebuia să moară. Cum să poată ea, o ONGistă nebună din Deva, fără carnet, fără mașină, să meargă din birou în birou, să ia hârtia, s-o ducă la centru și cu banii strânși să planteze? O fi bun succesul, dar te poate omorî mai repede ca insuccesul.

Cum ce s-a întâmplat? S-a întâmplat cam așa. Prin februarie 2007, Code a decis să încerce încă o dată – ultima dată – să demareze proiectul ei mult visat cu transformarea hârtiei în copaci. A lansat un site, a trimis la firme o prezentare și a găsit câțiva nași să promoveze ideea (inclusiv Tabu). Spera să stârnească interes. Spera că firmele o vor invita la discuții, poate îi vor da ceva bani și încet-încet, poate până în iunie, va crea o infrastructură: mașini, șoferi, program de colectare și apoi plantări. (Spera să atragă în proiect 300 de firme în doi ani).

Prin martie, au căutat-o de la prima firmă. Nu vroiau să dea bani sau să discute. Vroiau să li se ia hârtia. Nu asta făcea Copacul ăsta?
Când a terminat liceul în 1990, Code habar n-avea ce va face cu viața ei. S-a gândit să dea la teatru la București, dar a auzit că e pe pile. Nici mama, desenator tehnic, nici tata, electrician, n-au fost încurajatori. De mică i-a plăcut să croiască și să tricoteze după modele din revistele nemțești așa că s-a gândit să dea la textile la Iași, doar pentru cursul facultativ de design din anul III. Până la urmă a intrat în prima generație la o facultate particulară din Deva, care oferea de toate. Åži-a luat diploma de manager în comerț și turism, apoi a făcut marketing pentru un radio local și prin ’98 s-a mutat în capitală. În vreo doi ani a schimbat opt locuri de muncă – când începea s-o doară stomacul știa că e timpul să-și ia tălpășița. Apoi a ajuns la Romanian Angel Appeal (RAA), un ONG specializat în HIV/SIDA, unde avea să se ocupe de comunicare următorii șapte ani.

În București o deranjase de la început că se aruncau hârtii pe jos. Ce-ar fi dacă s-ar arunca hârtia la coș? Dar ce-ar fi dacă s-ar recicla?, s-a întrebat prin 2002. Cu banii strânși pe hârtie s-ar putea cumpăra puieți. Asta a fost sămânța Copacului. S-a interesat, n-a găsit proiecte similare, așa că a scris ea unul și a încercat să obțină finanțare. Nimic. Așa s-au dus câțiva ani. Tot ce știa înainte de încercarea din 2007 era că un copac costă câteva kile de hârtie. Åži, observând munca de la RAA, a estimat că un birou cu vreo 30 de angajați strânge aproximativ 100 kg într-o lună.

Deci, au întrebat-o cei de la firmă, veniți să ne luați hârtia? Code, ONGist sufletist idiot, cum își zice, n-a putut spune „nu”. Era o singură firmă, ce putea fi așa greu? Putea să dezvolte infrastructura în paralel. Code a sunat-o pe Oana Pășălan, prietena și colega ei de la RAA, s-o anunțe că au o misiune. Bucureșteanca avea 23 de ani, terminase științe politice și lucra în ONG-uri de la 17 ani. Avea carnet, avea un Matiz roșu și avea încredere oarbă în ideile Claudiei. Așa sunt ele – Pic și Poc –, una cu viziunea, cealaltă cu execuția. Pe 27 martie s-au dus și au colectat 40 de kilograme de hârtie.

La RAA, Code învățase cum stă treaba cu promovarea ideilor ONG-urilor. Ușile se deschideau greu. Puțini aveau chef să discute proiecte pe HIV/SIDA. N-avea de ce să fie altfel pe reciclare și ecologizare – doar erau atâtea gunoaie peste tot. Nu s-a îngrijorat că prima firmă care le-a căutat a crezut că proiectul e deja funcțional; or fi înțeles ei greșit mesajul.

Apoi a venit a doua firmă. A treia. A patra. A cincea. Ceva nu era în regulă. Toți înțeleseseră greșit. Toți vroiau să li se ia hârtia. În aprilie, numărul cererilor a săltat la 30 de companii. În mai, erau deja la 70.
– Băi, ce se întâmplă? a întrebat-o Oana pe Code.
– E clar că vom muri.

Porniseră, vorba lui Code, fără cai, fără boi, fără căruță, fără minte. Oana, adepta lucrurilor plănuite, nu era încântată. Dar n-a cârcotit. Au început să meargă la firme când ieșeau de la muncă. Umpleau Matizul și duceau hârtia la un centru de colectare pe care l-au botezat „la babă”. Prețul fluctua mereu și au trebuit să fie drăguțe cu baba să nu le mai fenteze și să le boscorodească că ea așteaptă containere mari, nu cutii de chibrituri. Soțul babei s-a uitat la ele și le-a zis: „Sunteți nebune”.

Banii luați pe hârtie se duceau pe benzină – uneori puneau de la ele. Au început să chiulească de la serviciu. Sau mergeau la firme înainte de muncă și întârziau. Cei de la care ridicau hârtia le anunțau mândri: am zis de voi mai departe. Grozav.

Al naibii trend ecologic. Vestea despre proiect circula nebun în e-mailuri și pe bloguri. Tot mai multe firme au luat aminte: există unii care îți iau hârtia gratis? Excelent. Alo, Claudia Cătană? Nu veniți să luați și de la noi? La început au mers la toți. Au colectat și patru plicuri. Cum să spui nu? Ce ONGist e ăla care spune „nu”? Au cerut și mașina de la RAA, un Fiat Doblo care putea duce mai mult. Code a avut ideea să colecteze noaptea, când traficul e mai lejer. Doar că firmele uitau să lase afară hârtia sau portarii nu le lăsau să intre.

Lucrurile au luat-o încet razna. În primul rând, hârtia era al naibii de grea. Își rupeau spatele. Oamenii de la firme nu le ajutau. Stăteau la cafele și spuneau că n-au timp. Unii le-au privit ca pe niște gunoieri. Oanei i-a sărit țandăra când niște bărbați o priveau nepăsător cum ridică. La altă firmă, cineva s-a oferit s-o ajute, dar Oana l-a refuzat. Ce, crezi că nu pot?

Code scria mailuri disperate: suntem aglomerați, nu putem ajunge. Firmele pe care le ratau au început să le taxeze: dacă nu sunteți capabile, de ce v-ați apucat? Vă mai caut după ce aveți o infrastructură. A naibii infrastructură. Erau ele două, Matizul, uneori mașina RAA, și hărțile orașului printate de pe Salut București. Au început să întârzie, să se piardă, să nu ajungă, deși promiseseră. Code era terifiată – îi venea să se ascundă sub niște pietre. Nu mai răspundea la telefon de teamă că e cineva care o cheamă să-i ia hârtia.
 – Deci nu puteți, îi spuneau la telefon.
– Hai cu mine pe teren să vezi cum e, răspundea Code iritată. Ai dreptate că întârziem. Că mai greșim adresa. Dar cum să le rezolvăm pe toate dacă nu mă ajuți?

ONGist sufletist idiot. Al naibii serviciu gratuit. Code s-a gândit să le dea firmelor containere în care să colecteze. După o vreme și-a dat seama că era o risipă de bani, bani din care ar fi trebuit plantați copaci.
– Cum nu mai dați?, o întrebau.
– E cam aberant ca un ONG să vă dea containere. Nu mai putem.
– Nici măcar unul?

Pe Code o durea faptul că dezamăgea. Pentru un ardelean, să zică lumea că ești neserios era o tragedie. Îi era rușine că îi repezea pe cei la care ajungea și îi era și mai rușine de cei la care nu ajungea. Nu mai răspundea la telefon, nu mai putea să se audă spunând „nu știu”. Neputința era frustrantă. Trei luni și șapte tone de hârtie mai târziu, un domn le-a chemat la o discuție. Nu voia să i se ia hârtia, voia să știe de ce făceau asta. Pentru că asta vor. În asta cred. Åžtiți, ONGiste sufletiste idioate. Nu le-a crezut. Câți bani faceți? Unde se duc? De ce? De ce? De ce?

Devenise obositor. Începuseră să se șicaneze. Într-o zi, Oana i-a spus Claudiei: auzi, am venit într-o zi cu tine după hârtie și de atunci am strâns șapte tone. Ce caut eu în proiectul tău?
A naibii providență, apoi s-a întâmplat ceva. Prin iunie, când aveau deja o listă de 150 de companii, au luat o Dacie Break rășpălită cu bani dintr-o sponsorizare. Au apărut doi voluntari, unul cu mașina lui. Code a plecat de la RAA ca să se dedice integral Copacului. Într-o noapte, în tren spre Deva, a cunoscut un tip care avea un breloc cu Copacul de Hârtie (încercaseră să le vândă pentru fonduri). Apoi, în autobuz, când era tristă ca o batistă, a abordat-o un puști:
– Sunteți Claudia Cătană?
– Da.
 – V-am văzut la televizor. Felicitări pentru proiect.

Prin toamnă au primit două mașini sponsorizare. Lucrau deja cu peste 350 de companii. Adunaseră echivalentul a șapte tiruri de hârtie, aproape 100 de tone. Erau în continuare mult în urmă cu cererile, dar haosul era relativ controlat. În noiembrie 2007, au făcut prima plantare, peste 1.000 de copăcei în București. Sfârșitul anului le-a prins pe Code și pe Oana la colectări și bilanțuri. Pe 22 decembrie, Code a făcut 35 de ani. Au stat mult de povești în acea iarnă – s-au gândit cum ar fi să-și facă o cafenea care să susțină financiar proiectul. În februarie 2008, Code anunțat-o pe Oana că merge să caute clădire. Oana a înțeles că e încă o idee la execuția căreia trebuie să ajute și și-a făcut credit la bancă. Au găsit încă șase parteneri și în septembrie au deschis Verde Cafe, care ajută Copacul cu 60 la sută din încasări. La puțin timp după, odată cu mașina primită de la Mercedes cu tot cu domnu’ Marian, au ajuns și cu colectările la zi.

După șase ore și șapte opriri, domnu’ Marian e încă în vervă. În mașină duduie Vibe FM și ocazional mai dă un claxon când trece o bucată. Ajunge la centrul de colectare pe la trei, cu mașina plină ochi. La sacii cu hârtie și cutii de pizza s-au adăugat saci cu documente franjurate, cutii cu printuri, pliante nefolosite. Printre ele câte un șervețel sau o pagină mototolită. Când a început proiectul, mailul cu reguli avea câteva rânduri. Acum sunt două pagini – majoritatea învățăminte adunate pe parcurs: nu hârtie de WC, nu șervețele, nu hârtie mototolită. Åži nu patru plicuri. Să fie măcar 50 de kg – cu atât își acoperă benzina.

Hala decrepită e plină de hârtie și cartoane, volante sau în baloți. Domnu’ Marian îi ia din scurt pe angajați, care se alintă cu apelativul „țuca”: Å¢uca, adă o cutie. Pomană, băi țuca. Cocoțat în dubă, domnu’ Marian îi îmbie la descărcat: Cine mă ajută are o bere! Descarcă, umplu cutii gigantice, în pauză răsfoiesc un FHM cu surorile Cheeky. Unul dintre angajați e nemulțumit și aduce o revistă porno franțuzească, să-i arate lui Marian cum stă treaba.

În jumate de oră, cele 1.260 de kilograme de hârtie sunt descărcate. Domnu’ Marian ia bonul, turează mașinoiul și pornește spre birou să-l predea. De acolo va merge acasă să se relaxeze, să bea o bere și să-și repare naibii ochelarii.
 În București iau cam 0,24 de lei pe kilogram. Cu 10 kilograme cumpără un puiet. Sunt la zi cu cererile. Au strâns peste 400 de tone de hârtie și au plantat peste 6.000 de copaci. Au patru filiale mici în țară și, în total, 10 mașini. În București au trei șoferi. Code locuiește practic la Verde Cafe, unde petrecerile se întind adesea-n noapte. Al naibii succes! Sau nu? Code strâmbă din nas dacă o întrebi. În ianuarie plecase în Thailanda într-o vacanță de două luni și s-a întors c-o lună mai repede. A naibii criză economică. Copacul are iar probleme. Nu cu întârzierile, ci cu banii. Banii din hârtie n-au fost niciodată de ajuns să plătească munca de zi cu zi. Nici cafeneaua. Iar criza a închis robinetele sponsorilor; abia dacă mai curg câteva picături. Code s-a gândit de câteva ori să închidă. Dar al naibii ONG sufletist idiot, nu poate.

Copacul de Hârtie n-are ce căuta într-o țară civilizată – o spune și Code, o spune și Oana. De ce să vină un ONG să ia hârtia s-o ducă la reciclat? De ce n-o face firma? Unii au început: își duc hârtia și dau banii Copacului. Dar majoritatea așteaptă. Nu e numai vina lor. Code știe. A înțeles că tendința ONGistului de a face și a da pe gratis creează așteptarea că mereu alții vor rezolva problemele. A înțeles că trebuie să existe o motivație pentru strângerea de hârtie. Pentru ea e mediul, dar pentru alții ar putea fi banul, sau satisfacția că au făcut un bine. Dar bani din hârtie nu prea se fac, iar ecologista care-și selectează deșeurile acasă ar putea avea supriza că tomberoanele separate de sticlă, plastic și hârtie din cartier sunt golite în aceeași mașină. Nici firmelor nu le e ușor. Majoritatea sunt în clădiri construite în grabă, menite să înghesuie cât mai mulți oameni, nu și deșeuri. Puține au un loc în care se poate depozita îndeajuns de multă hârtie ca să umple o dubă dintr-un foc. Åži mai puține colectează selectiv.

Până va exista un sistem va fi nevoie de Copac. Code mai are și alte idei – corturi la plantări ca să scadă costurile de cazare ale voluntarilor și o mică afacere de consiliere pentru companii. Le va învăța cum să aibă un birou cât mai verde. Oana i-a spus lui Code de mai multe ori: mi-e frică de ideile tale. Tocmai pentru că nu va putea să nu se implice – chiar dacă acum, a naibii criză, nu mai poate să-și facă încă un credit. Ale naibii ONGiste sufletiste idioate!


Articole asemanatoare
Eco-anxietatea – sau de ce nu mai dormim noaptea pentru ca se taie padurea amazoniana
Maria Răducanu: “Poţi fi erotic doar dacă există complicitate”
Roşia Montană, versiunea Gus Van Sant
Fii eco și selectează ambalajele

Loading...

Comenteaza acest articol

Amenințarea succesului

by redactia   12 min
0