Home > Agenda > …And They Rocked The City

…And They Rocked The City

Există un Bucureşti diferit de acela banal, pragmatic, aplatizat de goana zilnică după pâine. Există Bucureştiul adolescentin, dement şi înfiorat al festivalurilor de vară.

Duminică, 1 iulie, a fost ziua finală, încărcată de nume mari, a festivalului Tuborg Greenfest Powered by Rock the City. Ziua care reunea veterani ai rockului precum The Cult şi headlinerul Guns N’ Roses, trupe tinere, înfiinţate în a doua jumătate a anilor 90, ca Within Temptation şi Evanescence, şi o formaţie bizară, care a lansat un album genial, “America’s Least Wanted”, şi apoi a dispărut, nu se ştie de ce, în negura obscurităţii: Ugly Kid Joe.

Am ajuns la Romexpo ca pensionarul venit la coadă la lapte: de la ora 13.10, să prind loc în faţă, să-mi iau în serios postura de recenzor. Cu acest prilej, aş dori să felicit organizatorul D & D East Entertainment, care, după E-mag!c şi Events, a înţeles cât e de important să ai recenzorul plasat strategic în faţă şi m-a invitat în Golden Circle. Nu fusesem singura care aplicasem strategia. “Sunt aici de la 8 dimineaţa”, mi-a declarat o doamnă cu aspect rustic şi o vârstă estimată de vreo 55 de ani. Afirmaţie greu de crezut, dacă ne gândim că ora oficial anunţată pentru deschiderea porţilor era 13.00. La fel procedaseră şi doi turişti americani care îşi făceau vacanţa de vară prin “the Balkans”. “Dacă te uiţi la un concert doar pe ecranele din lateralul scenei, mai bine cumperi DVD-ul”, mi-a spus unul dintre ei. Mai încolo, o gaşcă de bulgari pregăteau spre arborare drapelul ţării vecine şi furnizoare de multe legume. Chit că urmau să-i aibă pe Guns N’ Roses la Sofia chiar pe 8 iulie, adică în exact o săptămână, mi-au pus problema sec: “Why see them once, if we can see them twice?”. Corect, am zis eu şi am căutat pe google cursul de schimb leu – leva. În afară aceşti câţiva rock – addicts agăţaţi de gardul de protecţie care despărţea scena de public, restul lumii stătea confortabil la bere şi hot-dogs, făcând pariuri legate de legendarele întârzieri ale marelui Axl Rose. “Eu mai mult de două ore nu stau!” mi-a declarat o rock chick intens machiată, care dădea pe gât prima bere. “Ba o să stai, că de-asta ai venit!”, i-a trântit-o prietena ei.

Ugly Kid Joe au avut o misiune grea. Să fie loud & proud la ora 14.00, în soarele arzător de iulie, şi să convingă gaşca paşnică de la mesele de plastic că a sosit momentul de headbang. Misiune de care solistul Whitfield Crane şi trupa sa s-au achitat de minune, cântând cu o pasiune care ar fi trezit la viaţă şi cimitirul Bellu. Ba, mai mult, Whit a sărit gardul şi s-a adresat direct mulţimii. A vorbit în româneşte. A deplâns existenţa barierei dintre Golden şi Normal Circle. A cântat melodiile mai “dure” cu o forţă aproape neverosimilă pentru aceea oră, iar baladele cu o tandreţe generatoare de fluturaşi. Şi m-am întrebat din nou: Unde au dispărut oamenii ăştia după ce au debutat atât de glorios la începutul anilor 90? De ce au risipit atâta timp? Senzaţia lăsată de plecarea lor a fost aceea de “prea-puţin”, de “aş mai fi stat două ore să-i ascult pe tipii ăştia!”

Whit Crane şi saltul în mulţime.

Within Temptation au oferit un show conceptual, ireal de frumos. După chipul şi asemănarea superbei soliste Sharon den Adel. Scurtmetrajele de început, respectiv de final, au potenţat interpretarea live, transformând show-ul într-un imn adresat feminităţii. Totodată, e nevoie de curaj să vii să le cânţi unor rockeri supăraţi într-o diafană rochie albă, în concordanţă cu supratema spectacolului pe care îl propui. Brusc, parcă nu mai eram în curtea Romexpo cea plină de praf şi arsă de soare, ci într-un univers magic al senzaţiilor inefabile. Până şi setlistul părea conceput în aşa fel, încât să te introducă într-un carusel al emoţiilor.
Păcat că toată această magie a fost trollată necruţător: Vecinii bulgari au apucat să arunce pe scenă steagul cel mare, iar momentul în care Sharon l-a ridicat victorioasă în sus a fost întâmpinat cu huiduieli. Nu ştiu de unde, a apărut instant unul românesc, aruncat la rândul lui pe scenă, iar solista a înţeles că greşise şi l-a arborat pe cel roşu-galben-albastru. Urlete extatice. Încă ne e greu să ne detaşăm de noi înşine, chiar dacă, prin însăşi postura de spectatori, ar trebui să ne lăsăm pe mâna celui venit să ne (în)cânte.


Within Sharon den Adel

The Cult au fost duşul rece care ne-a reamintit că suntem publicul unui festival de rock. Britanicii lui Ian Astbury sunt rockeri old school, bine înţepeniţi în convingeri, după cum ne-a şi subliniat solistul de câteva ori: “F*ck those DJs!” (Se referea oare şi la DJ Ashba, actual chitarist şi sex simbol al Guns N’ Roses? Nu vom şti niciodată.) Concertul lor a semănat cel mai mult cu un show rock clasic, din anii 80, un show complet lipsit de artificii, bazat complet pe forţa electrizantă a vocii şi a riffurilor de chitară, condimentate ici şi colo de câte un “rant” la adresa societăţii contemporane. Clasic. Singurul lucru care le-a pocit prestaţia a fost hăinuţa tivită cu blană, de naşă-mare, pe care Astbury a ţinut să o poarte în pofida celor 30+ grade.


Gospodarul harnic îşi face iarna car şi vara şubă.

Pe Evanescence îi aşteptam cu nerăbdare, pentru că personalitatea puternică şi farmecul dark al solistei Amy Lee mă încântaseră de la prima vedere / audiţie. Asemenea tuturor performerilor de până atunci, americanii adulaţi în toată lumea şi-au gândit prestaţia ca pe un spectacol de sine stătător. În cazul lor, nota aparte a spectacolului a fost dată de varietatea instrumentelor şi a registrelor abordate. De la momente de symphonic rock, având ca piesă de rezistenţă un pian negru, “Baldwin”, până la post punk furios şi, trebuie să admit, tulburător de sexy, Evanescence ne-au arătat, timp de o oră, că sunt muzicieni impecabili, complecşi şi că, una peste alta, pot cânta tot ce vor muşchii lor. Un critic mai serios ar fi folosit sintagma “regal de virtuozitate”. Interesant e că, în cazul lor, nu te impresionau atât hiturile mari – deşi le-au cântat pe toate – ci calitatea prestaţiei ca întreg.


Lecţie basic de actorie: Poziţia determină starea.

În clipa intrării celor de la Guns N’ Roses, am înţeles diferenţa dintre muzicieni buni şi rock icons. Deşi Axl Rose nu mai arată de mult aşa:


Cum era bancul ăla: Dacă mai stai mult aşa, murim amândoi.
apariţia lui pe scenă îşi păstrează magnetismul sălbatic, care face mulţimile să urle din prima clipă, în pofida întârzierilor (punctualitatea lui de această dată a fost aclamată la unison, ca surpriza uriaşă a serii), a scandalurilor şi a 17 ani de absenţă de pe scenele internaţionale. E exact diferenţa dintre “femeie frumoasă” şi “zeiţă a sexualităţii”. Şi nici măcar nu avea o ţinută care să indice că ar fi conştient de asta: purta blugi, o haină de piele şi o pălărie. Foarte casual.


Şi vizibil mai zvelt decât acum doi ani.

Timp de 3 ore (!), Guns N’ Roses au oferit un spectacol de neuitat, care a inclus şi a sintetizat toate elementele trupelor de dinaintea lor: spontaneitatea lui Ugly Kid Joe, fidelitatea faţă de concept a celor de la Within Temptation, forţa raw a Culţilor şi virtuozitatea Evanescencei. Şi mai mult de atât. S-a simţit, mai mult decât la oricine altcineva, uriaşa plăcere de a fi pe o scenă şi de a cânta. Dacă restul trupelor au oferit spectacole bune, Guns N’Roses au făcut un show istoric, comparabil – din tot ce a văzut Bucureştiul – doar cu Dangerous (1992) al lui Michael Jackson. Un show care ar fi meritat înregistrat, vândut pe DVD şi difuzat de MTV la fiecare aniversare a vreunui eveniment Guns N’ Roses-related. Un spectacol care – sper eu – anunţă un album de valoarea lui “Appetite for Destruction” sau a discului dublu “Use Your Illusion”. O confirmare a faptului că marii artişti pot ignora cu seninătate orice regulă. Lăsaţi regulile să vină la ei.

Articole asemanatoare
Clipul TIFF cu Oana Pellea și Maia Morgenstern șochează habotnicii
Cantat, liderul Noir Desire interzis la festivalurile de muzică din vară
BETON Street Art Festival isi deschide portile pe 24 iunie in Bucuresti
La ce festival ne distram vara asta?

Loading...

3 Responses

  1. Pingback : Despre Rock the City, cu extaz « Culcă-te, Gheorghe, culcă-te, Ioane!

Comenteaza acest articol

…And They Rocked The City

by   5 min
3