Home > Agenda > Anda Andrei – Între Studio 54 și Philippe Starck

Anda Andrei – Între Studio 54 și Philippe Starck

Italia, viața dintre vieți


Când am fugit din țară nu aveam niciun plan. A fost ca și cum aș fi plecat într-un film de Woody Allen. Ce informații aveam noi la acea vreme despre lumea de-afară? Filme și câteva cărți. Am stat un an în Italia. Un an minunat. Am plutit între două vieți. Nu știam ce am în față, știam doar că înapoi nu mă mai puteam întoarce. A fost un an cu zero responsabilități. Anul din viața mea în care nu am avut nimic de pierdut, anul în care m-am plimbat ca printr-un muzeu enorm. Pentru un arhitect, Italia era un colț de rai. Trăiam cu doi dolari pe zi și mi se părea un miracol…

Visul americii


Întotdeauna am visat să ajung în America, pentru că mi-am jurat că dacă va fi să nu trăiesc acasă, măcar să fiu într-un loc în care nimeni nu e acasă. New York-ul era foarte urât în anii ’80. Era mult mai decăzut. Evident că nu se compara cu lumea din care veneam eu, dar în comparație cu Italia, era foarte urât. Cum am ajuns acolo am luat la rând lista firmelor de arhitectură din New York, am făcut un „short list”, am bătut la câteva uși și m-am angajat din prima săptămână la o companie foarte mare care făcea hoteluri. Diploma de arhitect? Aici ți se recunoaște orice vrei tu să ți se recunoască atâta timp cât știi să faci ce zici că știi să faci.

Taioare demodate din second hand-uri


Cu școala românească de arhitectură la activ eram mult mai bine pregătită decât cei mai mulți de vârsta mea. La câteva luni după angajarea mea, Ian Schrager a semnat un contract cu noi pentru Royalton Hotel din Manhattan și după șase luni mi-a propus să lucrez numai pentru el. și așa am rămas. Parteneri de douăzeci și ceva de ani. Prima întâlnire cu Ian a fost halucinantă. Nu-mi venea să cred că sunt atât de aproape de el. Până și în România se auzise de Studio 54.
Mi-am amintit că o dată, când eram încă în România, într-o vacanță la Mamaia, am primit cadou un tricou cu Studio 54. A fost cel mai cool obiect al tinereții mele. A fost șansa mea să fiu cea mai „ciudată“din companie. Era o firmă foarte mare și foarte corporate. Eu făceam într-un fel notă discordantă. Vorbeam multe limbi străine și eram foarte extravagantă pentru că nu aveam haine. Mă îmbrăcam numai de la second hand-uri cu taioare din anii ’40. Era perceput ca un stil foarte curajos. Din partea mea, neintenționat. Nu aveam cu ce altceva să mă îmbrac. Când compania a semnat contractul cu Ian Schrager, m-au ales pe mine să-i reprezint. Păream cea mai compatibilă cu spiritul nonconformist al lui Ian.

Să călătorești într-o fantezie


Ian nu respecta nicio regulă, voia să facă ceva ce nu s-a mai făcut. Pe vremea aceea nu exista conceptul de „boutique hotel”. Acum toată lumea îl copiază pe Ian. El spunea că atunci când călătorești trebuie să te simți ca într-o fantezie. Revoluționa cu totul ideea conservatoare că într-un hotel trebuie să te simți ca acasă. Iar eu participam activ la această revo­luție. După șase luni, la sfârșitul unei întâlniri de lucru, m-a tras deoparte și m-a întrebat: „Vrei să lucrezi numai pentru mine?“Am răspuns „Da“pe loc. Ani de zile am lucrat în patru oameni. Atât. Era foarte stresant, aveam o responsa­bilitate enormă, erau momente în care simțeam că cedez, dar faptul că noi inventam acolo ceva ce nu existase până la noi, că scriam istoria cu hotelurile noastre, că depășeam toate barierele… asta mă ținea în picioare. Abia așteptam să ajung la birou în fiecare zi.

Philippe starck pe Harley-Davidson


Dacă Ian la început mă intimida, cu Philippe Starck a fost altfel. Cu el vorbeam în franceză, ne-am „hăhăit“din primul moment. Când l-am cunoscut, era în perioada „Philippe pe motocicletă“. Avea un Harley-Davidson și era de nestăpânit în orice. Problema cu el era să-l oprești din idei. Avea prea multe. Era un spectacol. Pe vremea aia ne întâlneam să lucrăm împreună la Paris și petreceam zile și nopți întregi în apartamentul lui, ne plimbam cu motocicleta, dormeam puțin și la ore ciudate, băteam toate cluburile din Paris, ne plimbam mult… Niciodată nu m-am simțit „la birou“ în cariera mea. Tot timpul am fost ca o familie, lucram cu prietenii mei, viața perso­nală nu era separată de cea profesională.

Un jurnal din hoteluri


Cred că fiecare hotel are propria lui legendă. Hotelurile pe care le-am făcut împreună sunt, de fapt, ca un jurnal al nostru pe care doar noi știm să-l descifrăm. Hotelurile au evoluat paralel cu viețile noastre personale. De multe ori ele reflectă fazele în care eram fiecare dintre noi. Căsătoriți, necăsătoriți, divorțați, ni se nășteau copii, sau nu aveam copii… Dacă eram fericiți partea noastră din proiect era foarte optimistă, dacă eram într-o fază mai decadentă hotelul avea măcar o mică trăsătură decadentă. Totuși eram trei. Eu, Philippe și Ian. Nu ne nimereau neapărat proiectele în aceeași stare de spirit. S-a întâmplat ca fiecare dintre noi să fie în altă fază și altă criză personală, iar rezultatul era cam ciudat.

Prietenii din facultate


Am păstrat legătura cu prietenii mei din facultate. Ne-am cam împrăștiat prin lume. O parte au rămas însă în țară și acum este momentul lor, al celor care au rămas și au așteptat. România este mult mai liberă decât America din punct de vedere creativ. Dar atunci… țin minte că pentru mine America a fost un șoc. În România nu făceam nimic, era o lălăială permanentă care mă exaspera și dintr-o dată m-am trezit muncind încontinuu alături de cei mai talentați oameni din lume. Sunam des acasă și vorbeam cu prietenii mei, dar uitându-mă în urmă, îmi dau seama că ei nu înțelegeau cu adevărat ce făceam. Nici nu aveau cum; erau atât de izolați… Mulți dintre ei nici nu auziseră de Ian sau de Philippe. Pentru ei eram în America și construiam hoteluri. Atât. Mai mult de atât nici ei nu aveau cum să înțeleagă, nici eu cum să le explic.

Hotelurile din bucurești


Toată lumea mă întreabă de ce nu deschidem un hotel și în România. Pentru că nu este încă momentul. Nu cred că românii ar înțelege conceptul de „boutique hotel”. Ei nu au încă un hotel de bun-simț elementar. Ceea ce se încearcă aici mai excentric, pe genul „hotelurilor design“, sunt niște eșecuri pentru că nu au o idee. Vor doar să frapeze cu un design „altfel”, dar fără o poveste în spate asta nu înseamnă nimic. Le lipsește „prima propoziție”. Noi nu pornim niciodată un proiect fără o primă propoziție care să ne inspire pe toți. Câteodată o zice Philippe, câteodată eu, câteodată Ian… Dar știm că este „prima propoziție“a hotelului dacă ne inspiră pe toți și toți avem propriile variante prin care am putea-o continua. Dacă nu ai asta, nu ai un concept, și atunci ajungi să faci un hotel doar de dragul designului, ceea ce este o greșeală. Un hotel fără poveste este un drum mort.

Hudson Hotel din New York


De exemplu, când am făcut Hudson în New York ne-am imaginat o mare gașcă de adolescenți care se joacă tot timpul pe computere. și acești adolescenți primesc moștenire un fost colegiu. Hudson-ul era o clădire monumentală, impunătoare, care aducea cu un colegiu bătrân precum Cambridge sau Yale… Asta a fost prima propoziție. De aici totul a venit firesc. Dacă sunt dependenți de calculator, atunci vor folosi candelabrele de cristal, dar în loc de becuri vor pune holograme, au găsit un bar cu tavan vechi plin de surse de lumină, dar l-au întors invers și acum lumina e pe flori și tavanul e o pictură, au găsit o bibliotecă rămasă de pe vremuri, dar au hotărât ca acolo să-și facă sala de jocuri, pentru că ei nu mai citesc.

România de azi
Vin în România o dată pe an și atunci doar ca să o văd pe mama. Pentru mine România înseamnă mama și atât. De-aia mi-e foarte greu să spun ce sentimente îmi trezește întoarcerea în țară. Câteodată mi-e bine, câteodată mi-e rău, în funcție de cum se simte mama. Evident că percep toate schimbările. Bucureștiul se dezvoltă într-un ritm de necrezut și sunt convinsă că pentru un arhitect, România are acum mult mai mult de oferit decât New York-ul. Cea mai gravă eroare pe care o văd în București nu are legătură cu construcțiile oribile care au apărut, ci cu faptul că toate casele vechi, superbe, de pe vremuri se renovează greșit. Asta am făcut toată viața, am readus la lumină părțile valoroase ale clădirilor vechi și știu foarte bine că odată ce ai reno­vat greșit, ai distrus și ce se mai putea salva.

Fără etichete la vedere


În materie de haine nu am deloc firme preferate. Cred că anii în care am călătorit foarte mult au marcat stilul meu de a mă îmbrăca. Când ai toată garderoba într-o valiză, te restrângi la un fel de „uniforme” pentru situații precise, mai ales că, de multe ori, treceam de la o climă la alta. Aveam în aceeași valiză și haine de iarnă și haine de vară, pe care trebuia să le combin în orice situație și în orice moment al zilei. Chiar dacă nu mai călătoresc atât de mult, mi-am păstrat acest stil. Cred că nu am să ajung niciodată să mă îmbrac ca o doamnă. În final, tot în jeans stau toată ziua. și am și o mare problemă cu hainele de firmă. Detest etichetele. Nu vreau să fac „advertising” pentru nimeni în viața mea privată.

Ian Schrager și Studio 54
Este inițiatorul celei mai spectaculoase reforme artistice din industria hotelieră. El a inventat conceptul de „boutique hotel”, care apoi a fost imitat în toată lumea, și tot el este fondatorul celui mai controversat club al tuturor timpurilor, Studio 54, în New York-ul anilor ’80. Selectiv, controversat, cu orgii sexuale, alcool și droguri. Toată lumea voia să meargă acolo, dar nu toată lumea avea acces. Schrager spunea la vremea respectivă că vrea ca în clubul său să fie „salata“ perfectă de oameni normali și celebrități. Au fost și nume sonore oprite la intrare: Jack Kennedy și chiar Frank Sinatra. În timp, localul și-a format și clienți fideli, printre care Paloma Picasso, Truman Capote, Diana Ross, iar mai târziu Robert De Niro și Al Pacino.

Boutique hotels

Conceptul de „boutique hotel“a fost inventat la începutul anilor ’80 de americanul Ian Schrager și înseamnă un hotel de lux foarte bine delimitat prin aspect și atmosferă, cu o identitate bine precizată. Spațiile de cazare sunt destul de reduse, iar stilul este sofisticat și adaptat unor clienți cu un anume stil de viață. De altfel, clientela este selecționată în funcție de stilul de viață și nu în funcție de venituri. Boutique hotels reprezintă o categorie de hoteluri care recreează atmosfera atelierului unui artist și au o strategie de diferențiere prin detalii. Serviciile sunt foarte persona­lizate, iar elementele de design interior sunt total neconvenționale.

Un superstar al designului
Philippe Starck s-a născut în 1949 la Paris, unde și-a petrecut copilăria printre planșele tatălui său, designer de aeronave. și-a început cariera în anii ’70, redecorând două cluburi pariziene, dar a devenit cunoscut după ce a realizat designul interior în apartamentele private ale lui François Mitterand din Palatul Elysée. Spre deosebire de alții din generația lui, Starck nu și-a propus să creeze obiecte provocatoare și exorbitant de scumpe, ci bunuri de larg consum care să schimbe peisajul din jurul nostru. Juicy Salif, storcătorul-păianjen de citrice creat în 1990 pentru Alessi și mouse-ul optic creat pentru Microsoft sunt două cunoscute exemple din vastul lui CV. Starck și-a creat de-a lungul timpului un stil personal, un amestec de fantezie, metafore, parodie și multă, foarte multă ironie.

Gheba la Londra

Acum câțiva ani, Cristina Bazavan a mâncat într-un restaurant din centrul Londrei decorat cu culegeri de matematică de Gheba. Am râs foarte tare când ne-a povestit și am făcut tot felul de scenarii despre cum ar fi putut să ajungă acolo culegerile de Gheba. Restaurantul se numește Asia de Cuba, iar designul este semnat Phillippe Starck. Când am aflat că Anda Andrei este mâna lui dreaptă, am refăcut scenariile. Dar eram atât de departe… „Conceptul restaurantului era o cantină studențească africană. Am coborât becuri din tavan, mobila este de placaj îndoit, iar pe coloane am pus rafturi pe care am așezat o colecție de manuale școlare depășite pe care le-am cumpărat de la un târg de vechituri de lângă Londra.”


1 Response

  1. Pingback : Blogul Cristinei Bazavan

Comenteaza acest articol

Anda Andrei – Între Studio 54 și Philippe Starck

by admin   9 min
1