Home > Agenda > Anonimii migrației, oameni grafice pentru autorități, prinși într-o poveste tristă despre înstrăinare

Anonimii migrației, oameni grafice pentru autorități, prinși într-o poveste tristă despre înstrăinare

Expoziția ,,Anonimii migrației”, al cărei vernisaj a avut loc în noiermbrie, poate fi vizitată până în data de 15 ianuarie 2020. Parte a proiectului de intervenție culturală ”Anonimii migrației”, expoziția cu același titlu își propune să valorifice rezultatele etapei de documentare în trei comunități sălăjene (Carastelec, Marca și Hida) a poveștilor de viață privind experiența migrației transnaționale. Pentru că tema migrației din România este una foarte importantă în contextul în care avem cel mai mare număr de cetățeni care părăsesc țara, imediat după Siria iar bătălia pe voturile diasporei este o temă actuală în contextul alegerilor care au avut loc anul acesta, am vorbit puțin cu Vlad Petri, realizatorul fotografiilor.

Documentarea fotografică a temei proiectului face vizibilă o categorie despre care se vorbește foarte puțin sau deloc, care nu există în statistici dar nici în politicile publice elaborate și promovate de la nivel guvernamental iar fotografia fețelor este cel mai bun instrument de dez-anonimizare. Astfel, poveștile celor cărora le pleacă, temporar sau definitiv, copiii, ale celor care au învățat să folosească telefonul, calculatorul și aplicații sofisticate pentru a știi zilnic câte ceva despre cei de ”acolo”, devin asumate, nu generale, pentru că ele ne sunt spuse de acei oameni pe care fotografia îi fixează în memorie. Dar, mai multe amănunte despre proiectul întreg găsiți aici. Mai jos interviu cu foto-jurnalistul Vlad Petri, cel care a realizat fotografiile proiectului.

Dora Constantinovici: Se vorbește mult despre cei plecați mai ales în timpul campaniilor electorale, mai deloc în restul anului, practic oamenii aceștia au ajuns doar cifre și grafice, sunt ei conștienți de felul în care România le întoarce spatele dacă nu are nevoie imediată de ei din punct de vedere politic?

Vlad Petri: Cred că mulți dintre ei și-au pierdut speranța că votul poate să schimbe cu adevărat ceva, deoarece opțiunile de vot par recurente iar promisiunile electorale își găsesc rar materializarea în ceva concret. În cadrul acestui proiect am stat mai mult de vorbă (împreună cu Valer Simion Cosma și Corina Bejinariu) cu părinți și cu rude ale oamenilor care erau plecați din țară și care trăiau mai mult din amintiri și cu dezamăgiri, speranțele lor fiind legate de scurtele momente de întrevedere, fiind destul de conștienți că mulți dintre ei nu se vor mai întoarce în România.

D.C.: Ai vizitat multe comunități din care oamenii au plecat definitiv sau în orice caz, pe termen nelimitat, cum supraviețuiesc cei rămași acolo? Își refac ei viețile, mai reușesc să funcționeze ca familii?

Vlad Petri: Am vizitat comunități pe cale de dispariție cum sunt Marca-Huta și Dumuslău, unde mai trăiesc câteva familii. În unul din aceste sate, fiii plecați la muncă „în afară” instalaseră camere video pentru a-și vedea părinții îmbătrâniți. Doar că internetul nu funcționa decât într-o parte a satului, iar restul rămăseseră cu camere video nefuncționale și cu relații blocate în timp.

D.C.: Te-ai lovit de povești de viață ale unor copii care au crescut cu ce-a mai rămas din familie, părinții fiind plecați afară și care au ajuns la adolescență fără să petreacă mai mult decât câteva zile pe an cu mama și tata? Ce vor ei să facă în viitor, vor pleca și ei?

Vlad Petri: Sunt din păcate multe astfel de cazuri. Am întâlnit copii care cresc fără să își vadă părinții cu anii chiar și în Telciu, o comună din județul Bistrița-Năsăud unde lucrez de un an la un proiect de film documentar. Acești copii lăsați în grija bunicilor și a rudelor dezvoltă mari probleme de comunicare venite din lipsa de afecțiune părintească, trăiesc într-un timp suspendat, relația cu părinții având loc în scurtele momente de comunicare via skype sau whattsup, când, adesea, își spun aceleași lucruri și se miră de efectele pe care le-a lăsat timpul asupra lor. Legat de tema asta îmi aduc aminte și de un film documentar („Aici, adică acolo”, regia: Laura Căpățînă – Juller) care tratează tema copiilor care cresc singuri, împreună cu bunica lor, e vorba de două fete din Baia-Mare, a căror părinți lucrează în Spania.

D.C.: Ce crezi că le lipsește oamenilor rămași acasă cel mai mult, care sunt lipsurile lor zilnice cele mai apăsătoare?

Vlad Petri: Ei spun că nu ar pleca dacă ar avea condiții de trai decentă. Să pleci departe de familie nu e un lucru ușor, e clar că principala cauză e sărăcia, faptul că la noi în țară mulți oameni o duc din ce în ce mai rău, chiar dacă mesajele din mass-media arată contrariul și vorbesc în termeni de creștere economică, iar în reportaje și reclame vedem oameni fericiți.

D.C.: Ai avut vreodată senzația că gata, pui aparatul foto jos și îi dai câțiva pumni peretelui din apropiere de supărare, indignare din cauza unei povești a unui subiect din spatele aparatului? Dacă da, când, de ce?

Vlad Petri: În cadrul acestui proiect, nu s-au întâmplat astfel de momente. Starea generală a fost una încărcată, vorbind mai mult despre absențe, decât despre prezențe, uitându-ne la fotografii din albume de familie cu oameni veseli, din alte timpuri. A fost greu un astfel de moment, când uitându-ne la câteva fotografii de acum 10 ani, ne-am dat seama că peste oamenii cu care vorbeam și care erau reprezentați în fotografii păreau că au trecut 30 de ani. Toți acești ani s-au scurs greu, lăsând amprente puternice pe fizionomiile lor după ce ei s-au întors în țară, după ani buni de muncă în afară.

D.C.: Viitorul oamenilor plecați de ani buni mai poate exista înapoi în satele părăsite? Vor mai putea ei să reconstruiască comunitățile înjumătățite care au rămas?

Vlad Petri: Nu cred. Unii se gândesc la perspectiva de a se întoarce, dar vor să schimbe lucruri, să trăiască într-un altfel de sat, mai apropiat de locul în care au trăit recent și dându-și seama de această neputință, pleacă din nou, sau rămân ca mulți alții, suspendați între aici și acolo.

D.C.: Cum se descriu cei rămași, victime sau dimpotrivă, se simt mai puternici că au ales să rămână acasă indiferent de situație?

Vlad Petri: Cred că aproape toți au cochetat cu ideea plecării, unii au fost mai demult și s-au întors, alții nu au reușit să plece. Cred că cei mai în vârstă sunt resemnați și bucuroși pentru copiii lor care par să aibă o viață mai bună, în timp ce pentru cei tineri, tot timpul există această frământare și posibilitatea de a pleca.

D.C.: S-a schimbat ceva în mentalitatea comunităților după ce au tot avut legătură indirectă cu, să zicem, comunitățile de români care trăiesc afară, cu diaspora? Dacă da, în ce sens?

Vlad Petri: Cred că mulți își doresc „o țară ca afară” doar din punct de vedere a suprafeței, a lucrurilor exterioare, a utilităților, a „ambalajului”, fără să îți mai pună probleme legate de traiul în comunitate, de întrajutorare, de atribuțiile cetățenești, de binele general. Majoritatea celor plecați când s-au întors au adus cu ei individualismul și au încercat să își mascheze frustrările materiale și neajunsurile prin imagine, poza în fața comunității, cu o atitudine adesea clasistă și arogantă la adresa celor mai puțin avuți sau a celor care nu au reușit dpdv al nevoilor materiale.

D.C.: Tu dacă ai fi locuit într-un loc izolat și lipsit de posibilitatea unui loc de muncă unde crezi că ai fi plecat? Te-ai mai fi întors? Crezi că oamenii care au plecat sunt naivi sau chiar au la ce să se întoarcă?

Vlad Petri: Cred că aș fi plecat. Voiam să plec pe la 20 de ani chiar dacă locuiam într-un loc mai puțin izolat, cum e Bucureștiul, din dorința de a încerca ceva nou, din dorința de schimbare.

D.C.: Din câte ai vorbit cu oamenii care au mai rămas, ce consideră ei că le mai poate oferi România în acest moment?

Vlad Petri: Aprope nimic și din păcate mulți cred că salvarea poate fi doar personală. Nu mai au încredere nici în clasa politică nici în politică, în sensul mai general.

Articole asemanatoare
Portrete vii de Vlad Petri

Comenteaza acest articol

Anonimii migrației, oameni grafice pentru autorități, prinși într-o poveste tristă despre înstrăinare

by Dora Constantinovici   5 min
0