Din 1971, fosta casă a magistratului și politicianului Luca Elefterescu din Ploiești s-a transformat într-un spațiu muzeal unic în Europa de Răsărit.
Cu o colecție impresionantă de aproape 4 000 de exponate, Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” a primit această titulatură în 1993, în semn de cinstire a memoriei fondatorului său.
Să ne dăm timp să descoperim istoria din spatele ceasurilor colecționate de profesorul, istoricul și muzeograful român Nicolae Simache…
Scurtă confesiune
Dacă există o lecție pe care am învățat-o din experiența de a scrie zilnic articole în cadrul rubricii de cultură a revistei TABU, atunci aceasta ar lua forma următorului enunț: Arta cere timp.
Desigur că eram familiarizată dinainte cu importanța duratei unui proces de creație în realizarea unui act artistic relevant, însă abia recent am conștientizat cu adevărat valoarea de axiomă a acestei idei.
Este un exercițiu copleșitor să găsești, în fiecare zi, un nou subiect despre cultură pe care să-l dezvolți în scris și care să răspundă unui scop trinitar: să fie util, actual și interesant.
Uneori, traduc știri din publicații internaționale, alteori, scriu texte din nevoia de a-mi împărtăși cunoștințele despre un subiect anume, dar în tot acest răstimp, am descoperit că articolele la care țin cel mai mult sunt cele născute din interacțiuni și conversații cu oameni pasiona(n)ți.
Așadar, astăzi voi scrie despre Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” din Ploiești grație unei providențiale întâlniri cu Gina Șerbănescu, critic de dans și, când „îi mai scapă”, și de teatru.
Muzeul Ceasului de azi
În 2016, Mediafax anunța redeschiderea oficială a Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din Ploiești. Revenirea în peisajul cultural a acestui spațiu expozițional unic atât în România, cât și în Europa de Est, se producea după un amplu proces de restaurare și recondiționare a clădirii muzeului, finanțat de Uniunea Europeană.
În prezent, expoziția cuprinde două ceasuri din aur ale regelul Carol I și o colecție remarcabilă de ceasuri care au aparținut unor personalități istorice și artistice precum Constantin Brâncoveanu, Al. I Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Theodor Aman, I.L. Caragiale și Duliu Zamfirescu.
În plus, la Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” mai pot fi admirate și alte instrumente de măsurare a timpului (pendule, orologii de turn, ceasuri astronomice, de buzunar, de perete, de șemineu sau cu mecanisme muzicale, clepsidre etc.), cele mai vechi datând din secolul al XVI-lea.
Fiind un muzeu care ține pasul cu timpurile, vă puteți bucura și de câteva inovații tehnologice: un multitouch cu informații despre toate categoriile de ceasuri și o hologramă sau „un ceas vorbitor”, după cum declară Tatiana Ristea, șef al Muzeului Ceasului din Ploiești, în comunicatul de presă pentru Mediafax.
În amintirea primului revelion organizat în 1903 după moda franceză, în prezenta clădire, muzeografii au recreat și un mic salon de început de secol XX!
Istoria unui muzeu care măsoară timpul
Muzeul Ceasului din Ploiești a apărut la inițiativa profesorului Nicolae Simache, în 1963. Gândită ca o secție a Muzeului de Istorie, colecția de aproape 300 de piese a fost, inițial, expusă într-o sală din Palatul Culturii, sub numele „Ceasul de-a lungul vremii”.
Datorită multiplelor achiziții, patrimoniul s-a îmbogățit, ceea ce a generat nevoia existenței unui loc dedicat special acestor exponate.
În 1971, Casa Luca Elefterescu din Ploiești, un splendid monument arhitectural de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost pusă la dispoziție în acest scop, urmând ca, în 1972, muzeul să-și deschidă porțile publicului larg.
Anecdota lui Nichita Stănescu
Dacă doriți să aflați mai multe despre fondatorul Muzeului Ceasului și inițiatorul rețelei muzeale prahovene, vă recomand să citiți extraordinarul reportaj Un dascăl mare, de școală veche: NICOLAE SIMACHE.
Una dintre poveștile cu caracter de anecdotă din acest articol are legătură cu Nichita Stănescu, fost elev al lui Nicolae Simache.
După cum mărturisește poetul însuși, profesorul l-a convins să-și semneze creațiile cu numele care se regăsește astăzi în programa de bacalaureat de la proba de limba și literatura română…
„Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un strălucit savant și un uriaș pedagog, care ne-a format pe toți în spiritul dragostei de țară, dar nu numai atâta, ci și într-un spirit de înaltă curățenie morală, mi-a zis într-o zi, văzând că mă semnez peste tot cu numele din catalog, adică Stănescu Hristea: «Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea este un nume de soldat mort la Mărășești, n-o să te citească nimeni. Te cheamă și Nichita, ia pune-l tu înainte, că se izbește aiurea cu Stănescu și te ține minte toată lumea» și de atunci am semnat Nichita, deși tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, că era după socră-său. Pe urmă, m-am obișnuit cu el și așa a rămas: Nichita Stănescu.” –Nichita Stănescu.
A poseda
Odată, cineva mi-a spus că timpul este tot ce avem, dar eu încă mă îndoiesc de asta. În ultima vreme, cele douăzeci și patru de ore ale zilei simt că nu-mi mai sunt suficiente pentru a face tot ce-mi propun, iar cu mai bine de jumătate de an în urmă, timpul părea că nu există. Gândul ăsta mă liniștește și mă angoasează în același…TIMP.
Lucrând la acest articol, am dat peste niște versuri din A poseda de Nichita Stănescu scrise, probabil, sub influența pasiunii pentru ceasuri a dascălului său, iar până ce timpul îmi va permite să vizitez Muzeul Ceasului din Ploiești, le las aici pe post de încheiere:
Îmi plac ceasurile
pentru că ele măsoară ceea ce nu este:
sunt nebun după ceasuri
pentru că ele sunt nebune.
Ele sunt ghilotine
ale gâtului neființei,
dacă neființa ar avea un gât de neființă.
Îmi plac ceasurile,
sunt nebun după ceasuri,
pentru că sunt mici și mari,
groase și subțiri,
cu sunet cristalin
sau cu sunet de tinichea,
în numele a ceva
care nu este.
Îmi plac ceasurile
pentru că
sunt disperate
fără pricină.