Home > Lifestyle > Stiri > Atleta și sedentarul

Atleta și sedentarul

Carmen Brumă are într-adevăr un fund mișto. Dar ăsta e un lucru pe care l-am aflat abia târziu, după ce colegele mele au început să inspecteze fotografiile cu ea: Cât e de rotund? Oare e tare? Fibra de la brațe ai văzut-o? Åži ce abdomen are – oare e bine să fii așa musculoasă?

Nici nu-mi trecea așa ceva prin minte în marțea de aprilie în care ne-am întâlnit în parcul în care aleargă o dată sau de două ori pe săptămână. Stabilisem că voi face timp de o săptămână sport cot la cot cu ea și că-i voi urma programul întocmai: alergare marți, sală în weekend. Ca să înțelegi cât eram de panicat, trebuie să-ți reamintesc niște lucruri despre Carmen și să afli câte ceva despre mine:

Carmen Brumă e o femeie de 32 de ani al cărei nume a ajuns – după ani de emisiuni la televizor – sinonim cu mișcarea. E sport în varianta glam. Pe unde apare se încordează și se-ntinde de crapă gloss-ul paginii de invidie. Anul trecut a scris o carte, „Slim”, despre nutriție și sport, cu sfaturi inspirate din propria ei aventură de slăbire. La 16 ani accelerase către 86 de kilograme. (E și o poză în carte, pentru Tomele necredincioase). A slăbit 30 de kilograme printr-o cură drastică, iar de zece ani mănâncă echilibrat și face sport de cel puțin trei ori pe săptămână.

Eu trăiesc în simbioză cu scaunul de birou (aștept oferte de publicitate. Aeron, ești aici?). Nu am un surplus de kilograme, ba chiar sunt convins că mi-aș strecura fără probleme gambele în jeanșii tăi skinny, chiar dacă porți 27-28. Forma mea fizică însă, e subiect de banc. Nu pot să mă îndoi să ating pe jos, fac febră musculară de la cărat un bax de apă, iar uneori – nu prea des, pe cuvânt – mă doare spatele de la sex.

În acea dimineață, am pornit pe jos înspre parc, în șort și tricou, cu o apă în mână. Arătam ca primul client al dimineții la o terasă din Mamaia. Pe drum am încercat să mă conving că nu poți muri făcând jogging și că Mircea Badea, iubitul lui Carmen, nu va râde de mine când va ieși revista. Carmen arăta gata de concurs: șuvițele cârlionțate prinse la spate, ochii protejați de ochelari de soare, trunchiul susținut de un maieu de sport și acoperit de un hanorac scurt (pe care scria: „sports lifestyle will make you live longer”), pulpele încastrate în spandex și picioarele înfipte în adidași de alergat.

Mi-a spus că e puțin răcită, așa că antrenamentul de azi va fi mai ușor. Ne-am oprit lângă lac, încă neumplut, și am început cu câteva mișcări de încălzire: fandări, prins piciorul la spate, chestii previzibile. Urma să facem ture în jurul lacului, una completă, următoarea tăiată pe la pod ca să urcăm și să coborâm niște scări. Când am pornit mi-a spus să inspir pe nas și să expir pe gură. Am încercat s-o imit, dar nu-mi ieșea nicicum șuieratul ei prelung și controlat. Pufăiam ca atunci când suflu tufele de praf de pe masă. M-a anunțat preventiv că numai ea va vorbi în timp ce alergăm. „Tu taci din gură și respiri.”

Era grațioasă, stăpână pe fiecare pas, rutinată de ani de zile de repetiții. Mi-a spus că nu se gândește la nimic când aleargă, că e un moment de relaxare, că singurul lucru care contează e alergarea în sine. Nu se plictisește. N-ar asculta muzică în ruptul captului. N-ascultă nici în mașină, de ce ar face-o când fuge?

După prima tură de lac, mi-am dat seama că eram încă în picioare, deși nu mai alergasem atât de peste doi ani, de la un meci de fotbal în care o contră pusă de-o tipă din echipa adversă m-a trimis la pământ ca pe-un sac de cartofi. De pe bănci, pensionarii de dimineață ne bodogăneau când ne vedeau trecând: „Miloago, ce te-ai îngrășat!”

Să te obișnuiești să te comenteze, mi-a spus Carmen, nepăsătoare. Bombănitorilor și cârcotașilor li se par ciudați oamenii care aleargă. Carmen crede că n-avem nici un fel de respect față de sport în România. Nu ne pasă de cei care fac performanță, darmite de cei care se apucă de jogging, dat cu bicicleta sau mers la sală.

La al patrulea tur – unul dintre cele cu scări – mi-am pierdut suflul. Carmen mi-a ordonat să nu mă opresc brusc, ci să trec de la alergare la pas vioi. M-am oprit și am privit-o îndepărtându-se, în ritmul ei, cu hanoracul legat în jurul taliei subțiri. Până am înconjurat bazinul la pas, Carmen a mai terminat o tură. Am repornit alergarea, dar abia mă mișcam. Mi se uscase gura, mă dureau picioarele și aș fi preferat să mă întind pe-o bancă. N-am mai rezistat decât o tură; la a doua am rămas de căruță. Când m-a ajuns din nou, a oprit cronometrul – 23 de minute, aproape 4 kilometri jumate. Probabil eu am alergat undeva sub trei, o distanță pe care, dacă mă întrebai înainte, n-aș fi crezut-o posibilă. Asta a fost o zi ușoară, mi-a spus. Când e în formă aleargă șase kilometri. Strălucea, dar nu era transpirată. De pe mine curgea ca după ploaie, dar eram mândru că supraviețuisem. Ne-am retras spre o bancă. Urma să facem puțin stretching, poate și niște exerciții pentru abdomen.

„Apropie-ți picioarele și atinge-ți genunchii cu fruntea”, mi-a spus.
 „Tu-ți bați joc de mine.”
M-a privit suspicios în timp ce-am început să mă-ndoi cu ușurința unei bare de metal. Orice teamă că aș fi un atlet sub acoperire i s-a risipit când m-am oprit cu vârfurile degetelor la vreo 30 de centimetri distanță de pământ, capul la o eternitate de genunchi.
 „Atât?”, m-a întrebat.
„Cam da.” „Sedentarism e puțin spus”, m-a dojenit și, ca să-mi exemplifice, s-a făcut pachet și și-a luat genunchii în brațe. În ciuda diferenței de elasticitate dintre noi, Carmen n-a abandonat. Credea că sunt doar puțin înțepenit. M-a pus să stau în fund, să-mi întind picioarele și să mă aplec pe ele până-mi prind vârful adidașilor. Nici vorbă. Nu le-aș putea apuca nici dacă ar fi o funie de salvare. Nu mă simțeam foarte uman și tânjeam să se termine. Nu e nimic ieșit din comun să te întinzi, să te apleci, să ai o vagă elasticitate, dar eu eram – și sunt – lemn. Un lemn cu cocoașă, cum a observat și Carmen.

La un moment dat i s-a făcut milă și a oprit chinul. Mi-ar fi plăcut să mă întind cum face ea și mi-ar fi plăcut să par atât de sigur pe corpul meu. Am încercat să-mi găsesc scuze: sunt mai imobil, așa am fost toată viața, îmi place dedesubt pentru că e cu mai puțin efort (ultima nu i-am spus-o, dar e amuzantă. Cel puțin până vedeți poza cu mine. Mda, îmi pare rău.)

Îți cauți scuze, mi-a spus. Avea dreptate. Îmi caut scuze ca să mă conving că n-am nevoie de exercițiu. S-a văzut limpede că nu fac nimic. Åži chiar dacă lecția a fost puțin umilitoare, n-a fost Carmen de vină. Ea n-a făcut decât să bifeze lejer pașii pe care-i face de 10 ani – nimic suprauman, nimic imposibil. Doar alergare în parc cu niște stretching.

La despărțire mi-a spus să încerc să nu mănânc fast-food și s-o iau blând cu ciocolata, unul dintre viciile pe care mi le recunoscusem („Ce, te domină o prăjitură?”, m-a întrebat). Åži mi-a recomandat să iau două aspirine dacă vreau să mă pot ridica din pat a doua zi.

Aspirinele m-au ajutat. N-am fost pe-atât de demolat pe cât m-așteptam. Îmi place să cred că m-a ajutat și pseudodieta pe care am urmat-o săptămâna aceea și, pregătitor, cea dinainte. Urmasem câteva dintre sfaturile din cartea ei, cu mențiunea că nu încercam să slăbesc, ci doar să mănânc mai sănătos: multe fructe și legume, salate fără sosuri și maioneze, mai puțin alcool, cât mai puține băuturi carbogazoase, fără prăjeli, fără fast-food. Am mâncat în două săptămâni mai mult kiwi decât în ultimii doi ani.

Ne-am reîntâlnit sâmbătă la Dinu Pescariu Sports & Spa, o sală dintr-o zonă exclusivistă, cu barieră la intrare. Am ajuns mai repede și m-am dus în vestiar să mă schimb. Înăuntru erau doi domni cu mușchi. Eu aveam oase.

Când a sosit, Carmen era din nou îmbrăcată ca în reclamele la îmbrăcăminte de sport, o femeie care știe ce caută acolo. Nu era timp de palavre așa că am trecut direct la mișcările banale de încălzire. Apoi dăi la greutăți. Carmen a început cu un exercițiu pe care îl recomandă și în carte: ridicarea unor greutăți din poziția șezând, mișcări care dau fibră mușchilor umărului și spatelui. Zece repetări cu ganterele de 1,5 kg: la piept, lateral, sus. M-a privit și a decis că un bărbat ca mine poate ridica negreșit ganterele mov, de 3 kile. A mers OK la prima serie, dar de la a doua, mâna stângă a rămas în urmă, ca un geamăn nefericit. Expiră pe efort mi-a spus Carmen, la fel de fluidă și hotărâtă în mișcări. Mi-a arătat șănțulețele din deltoidul ei – într-adevăr, puteai aduna apă de ploaie pentru pui de vrăbii acolo – și mi-a spus că nu ridică greutăți mai mari pentru că nu vrea să-și crească masa musculară, doar s-o definească.

La a treia serie, abia îmi ridicam mâinile deasupra capului. Carmen, vizibil dezamăgită, m-a direcționat spre ganterele turcoaz, de 2 kg. Degeaba. Mâna stângă nu mă mai ajuta. Simțeam că dintr-o clipă într-alta mă va întreba dacă mi-au coborât testiculele, sau mă va pune să-mi declar nivelul de testosteron.

De la greutăți m-a condus la banda de alergat. Am început lejer, la pas, pe viteza 5. Apoi am început să alergăm și am ajuns, progresiv, până pe la 12,5, viteză la care am simțit transpirația desprinzându-se de mine ca o coajă. După 15 minute nu mai vedeam decât ecranul TV montat pe aparat, pe care rula o emisiune cu rechini ucigași și hipopotami războinici. Părea o viață mai suportabilă decât efortul ăsta, m-am gândit. A urmat o reclamă la un show numit Survivorman. Începusem să văd semne peste tot.

De la bandă ne-am mutat la bicicletă. Ea și-a aruncat maioul pe pervaz, dezvelind bustiera de sport și un abdomen sclipitor. Eu mi-am privit jenat decolteul vișiniu de transpirație. Pe bicicletă a fost mai simplu – chiar am putut povesti. Mi-a spus că s-a săturat să fie abordată de femei care vor să slăbească 10 kg într-o săptămână ca să intre într-o rochie pentru nu știu ce eveniment. Åži dacă se poate, să slăbească 10 kg fără să renunțe la dulciuri și fără să facă sport.

Ce trebuie să înțelegi despre Carmen e că nu vrea să salveze lumea, nici pe tine. Nu vrea să te facă să arați mai bine sau să te convingă să te menții în formă. Ei i-a luat 10 ani să ajungă la rutina de acum, la naturalețea cu care suportă efortul și la disciplina cu care ocolește cartofii prăjiți. Vrei și tu? Apucă-te. N-ai timp? Treaba ta. N-ai chef? Treaba ta. Dar vrei să mergi la evenimentul ăla și să faci bărbații să saliveze? Pune niște adidași în picioare și ieși în parc. Pune jos ciocolata și paharul. „Nu militez pentru lipsa de plăcere”, mi-a spus la telefon înainte să ne apucăm de experiment, „ci pentru plăcerea cu măsură, care poate fi mai avantajoasă”.

După bicicletă m-am târât ostenit până la banca de greutăți ca să facem niște exerciții pentru triceps: genunchiul pe bancă, cotul lipit de trunchi și mâna executând întinderi cu greutatea. I-am surprins privirea în oglindă și am simțit pentru prima oară că-i e milă. Dar nu mă mai durea asta. Acceptasem deja că mi-am făcut-o singur.

După triceps am mers la saltea pentru niște abdomene. Înainte, mi-a spus din nou să mă aplec. Sigur. M-am pus în poziția contorsionată pe care o numesc aplecare și Carmen a încercat să mă ajute, apăsându-mă. Lemn de soi, nu glumă.

Apoi, după ce a văzut că exercițiile abdominale dificile îmi fac burta să tremure ca o piftie, mi-a arătat un domn trecut de 60 de ani care făcea abdomene ridicând simultan trunchiul și picioarele. „Bucură-te că nu te pun să faci d-astea”. De parcă aș fi putut. Eu era să leșin încercând să-mi întind mâinile spre picioarele ridicate. După câteva repetări am simțit că mi s-a blocat abdomenul și că nu mai putea să mă ridice de la sol.

„Să-ți mai zic cu sedentarismul, cu astea?”, m-a întrebat. „La vârsta ta nu e bine”.
Da, da, înțelesesem deja morala fabulei noastre atletice. Carmen n-a făcut decât să-mi arate cât sunt de anchilozat și de măritat cu scaunul. Eu mă strofocam să execut corect mișcarea, ea părea că se joacă. Sunt convins că își poate controla mușchii la comandă. Eu nu știu decât să-i comand sub formă de pastramă, de la raionul de mezeluri.

Am ajuns acasă sleit, îndurerat, dar iluminat: Carmen Brumă nu se menține în formă făcând exerciții pentru supereroi. Se menține în formă pentru că nu stă lipită de scaun, cu ciocolata-n gură. D-aia și are fundul pe care-l are. Rotund, probabil tare și Mircea Badea mai știe cum.

Articole asemanatoare
Carmen Bruma si Mircea Badea au petrecut Halloween-ul intr-o vila din 1884!
Ce a ajuns sa faca o frumoasa vedeta de televiziune de la noi! Galerie FOTO!
CARMEN BRUMA – meniul de gravida
Iulia Albu a facut-o praf pe Carmen Bruma, dupa declaratiile din spital! De ce i-a dat DISLIKE

Comenteaza acest articol

Atleta și sedentarul

by realitatea   9 min
0