By

realitatea

Un film superficial, nociv, plin de E-uri. Se poate?

Aș vrea să văd un film românesc comercial în cel mai pur înțeles al cuvântului. Aș vrea să mă enerveze – puțin, nu mult – cu clișee simpatice, cu unele replici memorabile prin simplitate. Aș vrea să văd figuri tonice de actori care să cucerească inimile adolescentine. Să fie îmbrăcați ultimul răcnet, să apară în decoruri pozitive, vesele, senine. Vreau să văd un producător care cheltuie foarte mulți bani numai ca să mă distreze fără să mă obosească nici măcar puțin. Să-mi ofere junk-movie-ul perfect, tipul ăla de story și de imagine care-ți spală creierul cu gingășie și te lasă să pleci din sală complet nemodificat artistic.

De la teatru la film: Darie, Mălăele, Purcărete și Visarion

Ceva se întâmplă cu filmul românesc. E un resort în industria cinematografică autohtonă care a declanșat dorințe de mult puse la păstrat în sufletele unora. Sau poate e un context: încep să apară investitorii.

Așa se face că patru regizori de teatru se aruncă aproape simultan în ringul filmului. Toți sunt creatori cu viziuni, care fac spectacole „complicate”, regizori care-și duc obsesiile cu ei, le lasă să se multiplice, să se reflecte și să se dezvolte în piesele lor. Sunt regizori cu personalitate, dar și personalități distincte.

Care e motivul lor? Deși dispun de toate mijloacele teatrale, toți vor să se exprime și prin film, cum au făcut-o Pintilie și Ciulei. „Grupul celor 4” se destăinuie.

Iți iei inima în dinți să ieși la o cafea cu personaje imaginare

Inițial, Frankenstein trebuia să fie frumos. Era făcut din bucăți de cea mai bună calitate și trebuia să fie un supraom fără defecte. Åžtiți genul: frumos, extrem de inteligent și care să nu uite niciodată vreo dată de naștere. Dar n-a fost așa. Rezultatul n-a fost cel așteptat și bietul Frankenstein n-a fost decât un monstru cu comportament violent. Acum o să schimb puțin vorba și o să vă întreb dacă n-ați întâlnit personaje din filme și din cărți care v-au fost foarte simpatice. O să fiu un pic indiscretă și o să vă întreb dacă latura voastră bovarică nu v-a împins să vă îndrăgostiți de ele. Åži dacă răspunsul este da, o să vă mărturisesc că și mie mi s-a întâmplat. Åži cam toate prietenele mele au trecut prin asta. Deh, latura bovarică.

Julian Bell – Despre artă cu nepotul Virginiei Woolf

La sfârșitul anului trecut a apărut „Oglinda lumii. O nouă istorie a artei“, semnată de Julian Bell, pictor și profesor de istoria și teoria artei. Încă nu ne-am hotărât dacă este mai importantă apariția în sine a cărții (au trecut 58 de ani de când a fost publicată ultima lucrare asemănătoare, „Istoria artei“ a lui E.H. Gombrich) sau faptul că traducerea românească a apărut concomitent cu originalul la Londra, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum.