Ceva mai sus, pe terenul unde se ridică acum două blocuri, în spatele Hotelului Bulevard, construit de Jacques Herdan între 1867 și 1871, se aflau casele domnești ale lui Åžerban Cantacuzino. Tot case domnești, alcătuind un palat cu toate acareturile trebuincioase, au fost și cele de pe locul actualului Teatru Odeon, astăzi dispărute, descrise de Nicolae Filimon în cunoscuta operă literară „Ciocoii vechi și noi“.
Palatul despre care vom povesti câte ceva în rândurile de mai jos e mai recent decât clădirile amintite, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, contemporan cu alte reședințe împunătoare: Palatul Suțu (astăzi Muzeul Municipiului București), din apropierea așezămintelor de la Colțea, Palatul Romanit, de pe Calea Victoriei (actualmente Muzeul Colecțiilor de Artă) situat aproape de întretăierea cu Bulevardul Dacia, casa Lenș-Vernescu și altele.
Așezat pe partea stângă a Căii Victoriei, după intersecția cu strada Banului (numele acestei străduțe cotite se trage de la marele ban Costache Ghica, proprietar al unor locuri în această zonă), palatul principelui (ajuns apoi domn) Barbu Åžtirbei (1799-1869), a fost ridicat între 1833-1835, în stil neoclasic după planurile arhitectului francez Mihai Sanjouand. Era un loc unde se țineau baluri fastuoase, a cărui înfățișare – neîngrijită și umbrită astăzi de clădirile înconjurătoare – nu mai amintește prin nimic de strălucirea apuselor vremi.
Ziarul „Vestitorul Românesc“, dar și o gravură de Dossault (din albumul „Moldo-Valaque“, 1848) descriu atmosfera „balului strălucit“ dat la 22 iunie 1843 în onoarea Prințului Albert al Prusiei, fratele regelui Friedrich-Wilhelm. Seine Königliche Hochheit („Crăiasca sa mărire“), cum îl numea presa vremii, sosise la București întorcându-se de la Constantinopol la Dresda dintr-o călătorie de plăcere. În seara zilei amintite, la palatul lui Barbu Åžtirbei „veniseră toți consulii și o parte din boieri cu damele și demoazelele lor.“, iar prințul și vodă au fost întâmpinați de „marele logofăt Barbu“ și de „dumneaei logofeteasa Åžtirbei“.
Putem să ne imaginăm fastul care îmbrăca acest eveniment – saloanele fuseseră decorate cu gust, bufetul era bogat, iar grădina luminată „semăna a farmec“. Fiul lui Barbu Åžtirbei, Alexandru, a găsit de cuviință să aducă ceva modificări palatului spre a se potrivi mai bine gusturilor sale. De data aceasta este vorba de un arhitect austriac, Friedrich Hartmann, care a înălțat corpul central, cu încă un etaj, a cărui fațadă e flancată de patru cariatide și turnul pe două nivele de pe partea dreaptă care a știrbit puțin din simetria fațadei.
În spatele palatului se afla o vastă grădină „închisă din toate părțile, râspândind miros de liliac și de salcâm, plină de micșunele…“ după cum își amintește povestește nepoata domnului, Eliza, soția lui Ionel Brătianu. Tot în curtea din spate se găsea depozitul de vinuri, demolat de curând, la fel ca și grajdurile („foste atenase“, după cum preciza Lista Monumentelor Istorice din 2004).
În fața palatului era un elegant scuar, iar în partea dreaptă, către nord, precedând palatul, era o clădire în forma unui templu grecesc, dispărută în perioada interbelică, unde se găsea corpul de gardă. Azi terenul din spate nu e altceva decât un uriaș maidan, urâțit de urmele recentelor demolări, iar palatul e într-o stare deplorabilă, amenințat, la rândul său, cu demolarea. Foarte puțini din trecătorii ce își opresc, fie și pentru o clipă, pașii dinaintea acestei clădiri lăsată în paragină au cunoștință despre ceea ce a fost, odinioară aici, adică un monument pe care avem datoria să-l protejăm, ca parte importantă a memoriei orașului.
Adresa: Calea Victoriei nr. 107, sect. 1
Datare: 1833-1835; modif. 1882
Protecție: Lista Monumentelor Istorice 2004, cod B-II-m-A-19860
Text de Calin Colacel