Până acum câteva luni, orașul în care trăiesc însemna drumul de acasă până la atelier. Prin ochii cuiva foarte drag mie am ajuns să descopăr locuri neștiute, care par să fie din Occident – acolo unde le place românilor mai mult decât la noi acasă. Mi-am desenat în minte o zi perfectă, așa cum făceam prin liceu cu prietenele mele, și iată-mă în locurile mele preferate.
M-am oprit prima dată la urșii de piatră pe care altcineva, la fel de foarte drag mie, mi i-a reamintit. Urșii de piatră pe care-i găsești în parcul Herăstrău ți-ar putea spune sute de povești și desena sute de fețe entuziasmate ale unor copii cu care au făcut cunoștință de-a lungul vremii.
După plimbarea matinală în Herăstrău am mers să beau un ceai la Bernschutz and co., în Bucureștiul vechi, un magazin de ceaiuri ambalate ca niște vise, în borcane mari, aranjate cuminți în rafturi. Pe proprietară o găsesc precis după tejghea zâmbindu-mi cald. Îmi beau ceaiul răsfoind o carte așezată pe un scaun, lipită de vitrină și mă uit la trecători. Åži dacă am ajuns aici, am dat o raită prin magazinele de antichități cu vânzătorii și proprietarii lor „old school”.
Mereu găsesc o podoabă, vreun gablonț, care să mă facă să zâmbesc, vreo fotografie alb-negru semnată pe spate sau un plic din zale perfect de asortat la un tricou second-hand. Am mers apoi pe Calea Victoriei să cumpărăm niște ciocolată. George și George sunt sigur în „prăvălia” lor cochetă.
Nu pot să nu îmi amintesc mândră că și bunicul meu a avut demult o „prăvălie” de marochinărie, tot pe Calea Victoriei. Venchi nu este o industrie uriașă, ci o afacere de familie cu oameni care nu doar vând, ci știu să și dăruiască. Sunt un „chocolate addict”, așa am fost de mică. A fost o vreme când ciocolata era un lucru rar, dar eu găseam mereu „rețete”. Cea mai des folosită era cacao + zahăr + un gălbenuș de ou.
De câțiva ani încoace ciocolata amăruie ocupă locul unu în topul preferințelor, dar trebuie să vă spun de înghețata de panacotta de la Venchi, un must-try la gâdilatul papilelor. S-a făcut prea târziu să ajung să mănânc de prânz și a trebuit să mă întorc la ale mele, la Babaluna despre care n-am să scriu prea mult de această dată.
Am să mă opresc să iau ceva de pe undeva ca să mănânc în colțul meu preferat din magazine; cel mai probabil o să fie o salată de ruccola, parmesan și câteva cozi de creveți. Uite, am scris, în cea mai mare parte, despre oameni și nu despre locuri căci, după cum spuneam, omul sfințește locul.