Home > Agenda > Cannes-ul de la București. Au plecat francezii, au venit rușii.

Cannes-ul de la București. Au plecat francezii, au venit rușii.

In saptamana 15-21 septembrie cateva din filmele competitiei oficiale de la Cannes au ajuns si la Bucuresti – mai exact la cinema Studio – multumita lui Cristian Mungiu. Printre invitati s-au numarat delegatul general al festivalului – mai putin pompos spus, cel care asigura selectia filmelor – Thierry Fremaux, si cativa dintre regizorii peliculelor prezentate – Gaspar Noe, Kornel Mundruczo, Sergei Loznitsa. Fiecare zi de proiectie a cuprins si filme romanesti selectate/ premiate la Cannes inainte de anul 2000, printre care O vara de neuitat a lui Lucian Pintilie si Padurea spanzuratilor a lui Liviu Ciulei.

Probabil ceea ce urmeaza ar fi mai putin util daca Independenta Film nu ar avea de gand, se pare, sa distribuie pe ecrane incepand cu primavara lui 2011 cateva din filmele festivalului – o intentie de altfel foarte curajoasa, tinand cont de publicul prafuit prezent la Studio, care, in timpul discutiilor ulterioare proiectiilor nu s-a putut abtine sa nu puna intrebari geriatrice, demne de un camin cultural de weekend si de provincie ( ceea ce putea explica si calitatea suburbana a traducerii dialogului public – regizori).

Fiecare proiectie incepea cu un mic film de prezentare, vorbit intr-o fromana graseiata, de un umor dubios, pretinzandu-se amuzanta prin sfidarea faptului ca totusi festivalul avea loc in Bucuresti si nu intr-un orasel din Franta – Oncle Boonme, celui qui se souvient de ces vies anterieures, Palme d’Or a Cannes suna cam ca « niuca in peret ». Trecand peste, filmul lui Apichatpong Veerasethakul, Unchiul Boonme Care Isi Poate Aminti Vietile Sale Anterioare a ramas, chiar si dupa terminarea festivalului, ca o ciudatenie pe care cei mai multi au imbratisat-o ca pe o dovada de poezie pura, iar altii tocmai au ejectat-o din rumen si inca o mai mesteca.

Filmul thailandez prezinta ultimele zile ale lui Boonme si reintalnirea acestuia cu stafia sotiei sale si cu fiul sau disparut in padure cu ani in urma si reintors sub forma unui Chubaka tunat cu ochi de un rosu-electric, toate inainte de o ultima calatorie, un drum initiatic/ ritual al trecerii / etc. Filmul are de la referinte la comunisti la sex intre o printesa si un peste ( poisson), toate tratate cu impacarea cu care se bea un pahar de apa atunci cand ti-e sete. Frumusetea imaginilor si naturaletea cu care elemente anodine capata brusc sensuri foarte inalte reprezinta atuuri pentru un film care altfel pare destul de rudimentar in structura, dialoguri si mai ales joc actoricesc. Pentru iubitorii de film thailandez.

Tournee, filmul lui Mathieu Amalric, este alta mancare de peste (poisson). Un fost producator de televiziune, jucat chiar de regizor, aduce in Franta o trupa americana de stripteuze, ale caror forme sunt ele insele o opera de arta. Experienta lui Amalric atat ca producator cat mai ales ca actor ( premiul Cesar pentru cel mai bun actor in Le scaphandre et le papillon) , este foarte utila filmului – si aici structura scartaie rau de tot, dar este compensata de un joc foarte bun si de cateva personaje care exista dincolo de structuri si detalii tehnice. In momentele bune filmul aminteste de Love Streams si de dezinvoltura lui John Cassavetes in construirea personajelor. Premiul de regie la Cannes este, cel putin pe partea de regie de actori, deplin meritat.

The Tender Son, The Frankenstein Project al lui Kornel Mundruczo reia povestea lui Mary Shelley intr-o interpretare originala – monstrul este de data aceasta copilul din flori al unui regizor ( jucat de insusi Mundruczo). Filmul plateste tribut originalitatii interpretarii subiectului, de multe ori plauzibilitatea celor intamplate fiind justificabila doar sub eticheta simbolismului. Imaginea lui Matyas Erdely si folosirea actorilor neprofesionisti ( impecabili !) sunt doua din calitatile de baza ale filmului.

Des hommes et des dieux – Marele Premiu al festivalului i-a revenit filmului lui Xavier Beuavois pentru povestea reala si atasanta a preotilor cistercieni/ benedictini rapiti si ucisi de fundamentalisti in Algeria, in anul 1996. Simplitatea peliculei si puterea sa de a trezi empatia spectatorului functioneaza pe aproape intreaga durata a filmului. Cele cateva derapaje ( secventa inundata in Ceaikovski a « cinei cea de taina », disparitia aproape completa dupa prima jumatate de ora a alegerienilor care de altfel se constituie in motivul ramanerii preotilor pe un teren « minat ») sunt complet uitate cand genericele de final puncteaza clar cazul real ce a inspirat filmul. Poate cea mai putin inovatoare pelicula la nivel formal dintre cele selectate si in acelasi timp cea mai intensa, ceea ce explica si succesul de public avut in Franta ( peste doua milioane de intrari).

Festivalul s-a incheiat cu My Joy, un portret negru al spatiului ex-sovietic. Filmul lui Sergei Loznitsa, amintind intrucatva de Cristi Puiu, prezinta agresiunea ca forma de comunicare universala si atemporala, nimeni si nimic neaflandu-se mai presus de aceasta. Avand o structura fragmentata, cu flashbackuri si flashforwarduri, filmul ucrainian a fost poate cel mai bun/ interesant din selectie. Nepremiat la Cannes in niciun fel, My joy isi gaseste sensul si explicatia titlului in secventa de final si in constiinta faptului ca din infern nu se scapa decat intr-un singur fel. De revazut.

Pe aceasta nota optimista s-a deschis drumul pentru Festivalul de Film Rus, care a inceput pe 22 octombrie, la cinematografele Studio si Eforie ( Cinemateca) si se va incheia pe 28 octombrie. Pentru a evita baia de nume celebre pe final de articol, revin in cateva zile cu detalii. Oricum daca e timp si dispozitie, filmele sunt o alternativa serioasa la pac-pac, boom-boom, eat-pray-love-ul din multiplexuri.


Comenteaza acest articol

Cannes-ul de la București. Au plecat francezii, au venit rușii.

by redactia   3 min
0