Tabu
Image default
CULTURE Slider

Cărțile din biblioteca de nisip ⎢ Peter Handke și Evgheni Vodolazkin

Odată la ceva timp, aleg două cărți pe care le-am citit din biblioteca mea de nisip, fără început și fără sfârșit. Le răsfoiesc cu nostalgia unui bunic care se uită la fotografii dintr-un album de tinerețe. Încerc să încropesc câteva rânduri despre ele în speranța că voi provoca măcar un cititor curios să pășească pe drumul lecturilor care m-au format. Apoi aștept. 

Biblioteca de nisip

Marea iubire a tatălui meu a fost și rămâne lectura. El este cel care m-a învățat ce și cum să citesc. Datorită lui găsesc o plăcere nemăsurată în a mă pierde cu orele printre rafturile librăriilor din București și de oriunde. 

Recunosc că, în ce mă privește, pasiunea pentru lectură nu a fost dintotdeauna mistuitoare. Când tata a observat că mi-e imposibil să parcurg mai mult de cinci pagini dintr-un roman de capă și spadă sau chiar din Legendele Olimpului, a început să-mi propună cărți de mică întindere. Așa am ajuns, la 11 ani, să fac cunoștință cu George Orwell, Alessandro Baricco sau Amélie Nothomb. 

Mai târziu, i-am mărturisit tatei că mi-aș dori să devin scriitoare. Îl obligam să-mi citească toate compunerile neizbutite pe care le aveam de pregătit pentru școală. În timp ce-și plimba privirea peste șirurile de cuvinte asamblate de mine într-o formă puerilă, mă uitam la el cu spaimă, ca la cel mai intransigent critic literar. 

Niciodată nu îl impresionau descrierile lungi, pline de epitele siropoase, comparații și clișee. Invariabil, răspunsul lui era același: „Citește-l pe Borges. El este maestrul prozei scurte. De la el o să înveți să scrii doar ce este esențial și să te descotorosești de toate descrierile și introducerile inutile.”

De fiecare dată când mă apuc de scris, cuvintele lui îmi răsună undeva într-un cotlon al memoriei. Tai, șterg, rescriu, iar când mi-e imposibil să avansez, iau un volum de Borges din  bibliotecă și recitesc, la întâmplare, o povestire. Abia apoi pot reveni la masa de lucru. 

Astăzi, am recitit Cartea de nisip din volumul cu același titlu. O poveste despre o carte infinită ca nisipul, fără început și fără sfârșit. Mi-am dat seama că biblioteca mea dezordonată, în care tomuri de literatură stau așezate haotic lângă volume de teatru, poezie, eseistică, estetică, istorie, filosofie și artă este, într-un anumit sens, infinită. 

Fiecare încercare de a căuta o carte este, deseori, sortită eșecului. Mă pierd printre vrafurile de cărți preț de zeci de minute, ajung să uit titlul cărții pe care o căutam și sfârșesc prin a descoperi un alt volum. 

În timpul unui astfel de exercițiu epuizant s-a născut ideea unei rubrici pentru TABU: Cărțile din biblioteca de nisip. Odată la ceva timp, voi alege primele două cărți din biblioteca infinită și voi încerca să vă provoc la lectură scriind despre ele. 

Întâmplarea face ca astăzi să fi dat pestre doi autori diametral opuși ca stil și viziune, dar pe care îi îndrăgesc în mod egal: Peter Handke și Evgheni Vodolazkin. Ordinea este, de asemenea, pur întâmplătoare. 

Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri

Îmi recunosc ignoranța mărturisind că nu puține au fost dățile în care am cumpărat cărțile unui anumit autor după ce am aflat că a câștigat premiul Nobel pentru literatură. Este cazul unora ca Patrick Modiano, Alice Munro, Elfriede Jelinek, Olga Tokarczuk și, desigur, al lui Peter Handke. 

Dintre toți cei menționați anterior, stilul celui din urmă m-a cucerit încă din primele clipe. Nu a fost o dragoste la prima vedere, ci mai degrabă, un șoc. Acea stranie senzație amestecată, de frică și fascinație, pe care o poți experimenta doar la întâlnirea cu ceva realmente nou.

Peter Handke este un scriitor austriac controversat, odată pentru stilul său ermetic și auster de a spune povestea unor personaje înstrăinate de lumea în care trăiesc, iar mai apoi, pentru poziția politică pro-sârbă din timpul războaielor care au condus la dezintegrarea fostei Iugoslavii. 

Lăsând la o parte viziunile sale politice, Handke se numără, după mine, printre puținii scriitori contemporani care au reușit să inventeze un nou limbaj, racordat la actualitate. 

La prima vedere, lectura acestei cărți pare imposibilă, greu de pătruns, însă, odată ce înlături orice prejudecată, aventura pe un tărâm literar excepțional devine o reală bucurie. 

Mai trebuie menționat și că eu am citit-o dintr-o singură suflare, fără să o las din mână măcar pentru a lua o gură de apă sau pentru a-mi aprinde o țigară. Era în perioada în care avem mult timp liber și îmi propusesem să citesc o carte pe zi, dar după ce am terminat lectura acestui roman halucinant, mi-am dat seama că doar așa poate fi citit pentru a-i pătrunde cu adevărat sensurile.

Handke te învață să vezi lumea dintr-o nouă perspectivă, frustă, directă și, într-o oarecare măsură, violentă. Scriitura lui este voit epurată de orice figură de stil care s-ar interpune între viața reală și cea ficțională, dând naștere unei estetici a simplității. Este genul de scriitură mai reală decât realul. 

Unele dintre pasajele mele preferate ale cărții sunt cele în care descrie plimbările lui Josef Bloch, personajul central al romanului. Este captivant felul în care Handke reușește să construiască, doar cu ajutorul cuvintelor, ritmul exact și informațiile pe care ochiul le primește fugitiv în timpul unei deplasări obișnuite pe o stradă la fel de banală ca subiectul său. 

Felul în care totul trece pe lângă noi, rămâne preț de câteva secunde în memoria noastră vizuală, apoi dispare undeva într-un hău spre a reveni sub o altă formă și într-un alt context complet diferit este, pentru mine, cea mai mare calitate a operei lui, pe care, până în prezent, n-am mai întâlnit-o la niciun alt scriitor.

E ca și când Handke îți pune o oglindă în față spunându-ți „Uite, așa vezi tu lumea în fiecare zi a existenței tale și este imposibil să mă poți contrazice, fiindcă ești conștient că am dreptate.”.

Frica portarului înainte loviturii de la 11 metri este genul de carte pe care aș recomanda-o tinerilor romancieri și poeți, dar în special, dramaturgilor aflați la început de drum. Nu voi zăbovi prea mult asupra acestei afirmații, iar dacă vreți să aflați motivul recomandării mele, vă sugerez să citiți prefața scrisă de Victor Scoradeț a volumului apărut la editura Art.  

Aviatorul 

Nu sunt dintre aceia care au citit, mai întâi, Laur de Evgheni Vodolazkin înainte de a descoperi fabulosul jurnal al lui Innokenti din romanul Aviatorul, scris, în mod evident, de același autor. 

La fel cum nu mă număr printre cei care găsesc o mare plăcere în a reciti cărțile preferate sau a viziona la nesfâșit filmele sau serialele favorite. 

Mereu am trăit cu teama că recitind sau revăzând chiar și ceea ce m-a marcat profund, nu fac decât să pierd din timpul meu prețios în care aș putea descoperi un alt autor și, totodată, o altă poveste. 

Cu toate acestea, m-am abătut des de la acest principiu, chiar dinainte să mă declar fascinată de cartea lui Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică  a (re)lecturii

Recunosc, așadar, că am citit Aviatorul de cel puțin trei ori, iar asta fiindcă, la un moment dat, îmi venise ideea să fac o dramatizare după acest roman și să aștept momentul oportun pentru a realiza și un spectacol pornind de la ficțiunea lui Vodolazkin. 

Odată cu acest exercițiu al relecturii, am putut observa cum atenția mea se concentra, de fiecare dată, pe o altă latură neexplorată a poveștii scrise sub formă de jurnal.

La prima căutare pe Google despre Aviatorul veți găsi, cu siguranță, o mulțime de recenzii și rezumate ale cărții, motiv pentru care ar fi inutil să spun, cu alte cuvinte, același lucru. 

Nu vă recomand să citiți Aviatorul pentru că este povestea unui bărbat care a fost înghețat în azot lichid undeva pe la începutul perioadei comuniste din Rusia și a fost readus la viață după aproape 100 de ani, iar doctorul Geiger îl ajută să-și recapete amintirile și conștiința de sine obligându-l să țină un jurnal zilnic. 

Nu vă recomand să citiți Aviatorul, fiindcă este un roman despre memorie și micile evenimente ale vieții care construiesc istoria intimă a fiecărui om, în care o să descoperiți cu stupoare că uităm adesea faptul că trecutul inaccesibil nouă avea nu doar alte valori, ci și alte mirosuri și sunete. 

Nu vă recomand să cițiti Aviatorul ca să aflați, din primele rânduri ale cărții, că nu este vorba despre niciun aviator. 

Ceea ce vă sugerez, însă, este să citiți Aviatorul în intimitate, pe o plajă pustie sau într-o cameră goală de hotel, la munte sau acasă, cu pixul sau creionul în mână, pregătiți să subliniați sau notați, pe o coală albă ori într-un carnețel, anumite propoziții, expresii și imagini peste care ochii și mintea voastră nu vor putea să treacă pur și simplu și asupra cărora veți dori să reveniți cândva. 

Odată ce ați terminat cartea, deschideți Youtube-ul și urmăriți conversația dintre Horia Roman Patapievici și Evgheni Vodolazkin despre romanul Aviatorul. Anumite motive, secvențe, teme sau istorisiri vi se vor clarifica. Veți îmbrățișa viziunea despre lume a autorului sau nu veți fi de acord cu ea și, totuși, Aviatorul va rămâne una dintre acele cărți menite să le oferiți în dar sau sugera unui prieten. 

Aviatorul este o carte care mi-a fost recomandată de o prietenă dragă, actriță pasionată de literatură și eu, la rândul meu, v-o ofer mai departe. 

ARTICOLE SIMILARE

Ultimele cuvinte ale Halynei Hutchins. Ce a rostit în clipa în care glonțul lui Alec Baldwin i-a străpuns pieptul

Andreea Damian

Simona Halep a anunţat că se mărită. Când va avea loc evenimentul

Andreea Damian

Când trebuie să ne vaccinăm antigripal

Andreea Damian

Sărbătoritul zilei

realitatea

Liviu Vârciu, reacție nervoasă că a ieșit în pierdere după botezul fiului: „Nu au dat toţi cât trebuie”

Andreea Damian

Femeia lider va fi premiata la Cluj-Napoca

realitatea

Scrie un comentariu