Home > Lifestyle > Stiri > Ce nu știe Vlad Ivanov

Ce nu știe Vlad Ivanov

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Åžcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ținute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoșani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy și-și ascundea, cu o voință de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoțit de un fluierat ușor.
 
Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el și-i dădea sarcini aride. Să obțină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în fața tuturor.

Vladimir învățase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineața, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei frați ai săi. În fața profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învățase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, și fac tot ce-mi spuneți, și muncesc, și dumneavoastră mă certați?“
„Ai să înțelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun mușchi de sub mustața pe care o pieptăna cu aceeași atenție cu care își lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte și îi învăța pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii. Vladimir simțea că „i se deschid aripile“ și se bucura de tot ce se întâmpla în școală: repetiții, spectacole sau momentele în care împleteau coronițe din flori de castan pentru colege.

Își petrecea aproape toate diminețile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, își cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute. 

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Națională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de așteptatul în stație. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenușii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta și făcea slalom printre gropi și case răzlețe. Încă un dâmb cu un părculeț și sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se așeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roșeața din obraji și transpirația de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Åžcoala Populară de Artă și Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiți făptașii.

Atunci, înăuntrul puștiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărți, iar mama l-a recuperat după un an și jumătate. Are vocea tremurândă și a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc și de bucata de viață care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudățenia dracului și vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câțiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă față în față cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu și Crina Mureșan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puștiul Vladimir. Ani în care puștiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignație din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriță a Bucureștiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniștit și, în spate, vulpea îl pândește cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureștiul, dar am învățat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conștientizezi cum să ți-l aperi, dacă-l ai“, își amintește de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto și de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Național, a făcut roluri pentru scenele din țară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 și peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni și 2 zile“.  Nu știe că în mai puțin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociației criticilor de film din Los Angeles în fața lui Daniel Day Lewis și a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur. Cum nu știe nici că Time îl va numi noul Marlon Brando și-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din București, pe Mihu − un personaj plin de candoare și bunătate. Îl joacă cu aceeași bucurie și conștinciozitate cu care îl va interpreta și pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeași vârstă. E încă flatat-rușinat de comparația din Time și, deși a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbește despre ceremonie își pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii așa de frumos despre mine?“. Dar știe că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponențial. În România a săltat în pași mioritici; ba cu o reclamă în care e șeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Național, ba cu un rol în producții străine. Åži desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viață când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Åži poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieșit din spectacol, iar el a trebuit să învețe textul și să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voința lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învățat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile și umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povestește amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) și l-a luat să facă Lysistrata în grecește.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piața Divertis, dar regizorul spune că disciplina și puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleași nuanțe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viața l-a învățat că, în meseria asta, ai nevoie să-ți câștigi teritorii interioare și nu crede în rețeta care te face actor. „Nu poți să te duci și să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca și cum l-ai învăța cum să facă dragoste: uite pui mâna așa și faci așa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Așa și-a desăvârșit el tehnica. Åži spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreția unui sentiment îi sporește intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, își ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el și personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relație intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalți în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Național, ușa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt așezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca și cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihnește. Lângă cele două oglinzi cu șiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăsește cabina, are grijă ca scaunele din fața oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-și ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El își trăiește emoțiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viață nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriți. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitați profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afișate, și-a felicitat calm prietenii care erau admiși și a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aș fi fost singur pe lume“.

Acum se folosește de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu și parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoțiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viață, se apucă să învețe textul. „Apoi, ușor-ușor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ți dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat și merge la premieră, se simte ca și cum și-ar duce de mână copilul la școală. Îi dă drumul și se uită în urma lui.

Cu emoție de părinte.

***

La fel a fost și cu comandantul Anghelache din „Polițist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l știa bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ și-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenție de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu și l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniștit, un parc din fața agenției, a citit textul și l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 și ceva de pagini; înțelesese toate nuanțele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi și atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghița metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalți actori.
Filmul a luat premiul juriului la secțiunea Un certain regard și reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicațiilor mari de afară. Toate elogioase.
 
În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal. A fost Emilian Velicanu (Principii de viață, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-și înfruntă mediocritatea în fața problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Åži-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, așa că a făcut tot ce a depins de el; și-a pus sufletul și toată energia în cele 144 de pagini de text. 
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândește la tine și-ți dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu știu cum să-l numesc, de tandrețe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Åži sigur că e și un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător și până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghidușiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvență în care Velicanu ieșea de la duș înfășurat într-un prosop și se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea ușile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-și burta pe beat-ul basului și își zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ți placă așa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, mușchii feței i s-au relaxat și s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

*

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Åžcoala Populară de Artă din Botoșani au apărut semețe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e școala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înființării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e și Vladimir Ivanov. Pe fișa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezența unei voințe care ar putea face minuni și chiar profesionalizare. Teodor Brădescu
Deasupra sunt șase de 10. Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soția acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit și mândru că evoluează frumos, că se descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă și că e ambițios. Acum, la 40 de ani, află și informațiile din catalog.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecționerilor UNITER sau al criticilor cu fițe. O piesă mai puțin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Național sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeași bucurie ca la premieră. E un rol cald și tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme și își spune replicile cu aceeași disciplină, matematic-emoționantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudățenia dracului și vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentație cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viață“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producție americană cu actori de Oscar și s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Național.

Articole asemanatoare
Diana Cavallioti: Doresc să nu mai doresc
Alexandru Papadopol: Popescu à la grecque
Cristian Mungiu: The Director’s Cut
“După dealuri”, acum pe DVD

Loading...

1 Response

  1. zapacita

    Multumiri pentru textul asta si pentru making of-ul extrem de detaliat. Ambele mi-au dat fiori.
    Textul ar fi fost minunat si fara descoperirea cu cataloagele dar cu pasajul ala e absolut memorabil. Poate e mai bine ca nu i-ai gasit fotografia profesorului. In timp ce citeam mi-l imaginam ca pe un personaj de carte pe care ajungi sa-l indragesti abia la final 🙂

Comenteaza acest articol

Ce nu știe Vlad Ivanov

by realitatea   11 min
1