Cuplurile de același sex sunt noul măr al discordiei al anilor 2000: la mijlocul drumului între acceptare și negare totală, practic fiecare stat al lumii a trebuit sau trebuie în momentul de față să își pună întrebarea dacă uniunile între persoane de același sex sunt un pas înainte sau nu pentru drepturile cetățenești.
Dacă unele reacții sunt împotriva curentului (cum a fost redefinirea, în cazul României, în 2009, a căsătoriei ca fiind strict între un bărbat și o femeie), alte state au luat în considerare întregul hățiș juridic care înconjoară cuplurile de același sex și au conchis că acordarea de drepturi civile persoanelor de același sex care își unesc destinul este o măsură recuperatorie și totodată o garanție pentru demnitatea cetățenilor, indiferent de orientarea lor sexuală. Dacă azi dezbaterile legale cuprind probleme precum eutanasierea, dreptul testamentar, adopția comună, antidiscriminarea, taxarea cuplului contribuabil și protecția egală în fața legii, lucrurile nu au stat așa de la bun început nici pentru statele care s-au grăbit să adopte legi care să permită uniunea persoanelor de același sex.
Pionieratul îi aparține, bineînțeles, Olandei, care în 2001 a validat dreptul persoanelor de același sex de a se căsători. I-au urmat, într-o suită care prevestea uniformizarea procesului de adoptare a căsătoriilor gay, Belgia, Canada, Africa de Sud, Norvegia, Suedia și Nepal. Dacă aceste state au ales să combine democratic dreptul persoanelor gay de a se căsători cu demersuri paralele care să permită integrarea socială și economică a cuplurilor gay astfel formate, o serie de alte state au preferat o altă abordare, aprobând unul după altul drepturi esențiale care să pregătească drumul care va coincide, sperăm, cu adoptarea căsătoriilor gay. Legi antidiscriminare și de sensibilizare a opiniei publice la iminența egalizării în drepturi a persoanelor gay au fost adoptate de state precum Australia, Brazilia, Israel, Austria sau Germania, care preferă pentru moment discuția sau chiar aprobarea de uniuni civile.
Chiar dacă diferențele între o uniune civilă și o căsătorie nu sunt majore, deoarece fiecare vine cu setul propriu de drepturi și obligații, este interesant de observat faptul că legile care au dictat uniuni civile s-au lovit de mai puțină opoziție decât cele care odată supuse parlamentelor, pledau pentru căsătorii gay. Chiar și state în care radarul homofobiei este încă foarte alert, de exemplu în Cehia sau începând din iulie 2009 în Ungaria, liderii politici și opinia publică au fost de acord cu acest pas.
Apartenența la Uniunea Europeană este și ea un motor activ al acceptării uniunilor și căsătoriilor gay, deoarece la nivel transnațional statele membre sunt obligate, dacă nu să adopte legi similare, să accepte și recunoască cuplurile astfel formate în alte state membre. Căsătoria sau uniunea civilă a unui cetățean UE devine astfel o realitate cotidiană și într-un scenariu fericit unul din factorii motivaționali pentru adoptarea de legi similare în toate statele membre UE.
Nu numai opinia publică sau deschiderea de viziune a politicienilor dictează ritmul acestor schimbări demografice. Mișcările religioase sunt de asemenea un interlocutor important în procesul de adoptare a acestor legi. Un exemplu foarte bun este oferit de SUA, unde numai un număr redus de state a adoptat uniuni sau căsătorii gay, în mare parte opoziția venind din partea grupărilor religioase rezidente într-un stat sau altul.
Istoria căsătoriilor și parteneriatelor gay este una care se scrie încă, dar ritmul de legiferare este unul foarte alert, și reprezintă un fenomen foarte interesant al deceniului actual.