Noua producţie a francizei Star Trek, Into Darkness (r. J. J. Abrams), m-a făcut să sufăr cumplit. Şi mi-a amintit instant de The Dark Knight Rises, ultimul Batman de anul trecut.
De ceee?? De ce trebuie ca SF-urile clasice şi filmele cu supereroi să înceapă să bată apropouri la criza economică şi de autoritate pe care o trăim? Dacă vreau să aflu că valorile universului sunt labile şi în mare parte greşite, mă mai duc o dată să văd După dealuri. Cred sincer că există pe lume genuri tributare realismului şi există genuri care se hrănesc exact din convenţia mirajului; filme pe care le văd ca să aflu cât de sinistră e lumea în care trăim şi filme menite să întreţină copilul rebel din mine (cum ar zice-o Omul cu şobolani) şi să-i alimenteze apetitul de fabulaţie. Aşa cum nimeni nu vrea un film porno în care ea să se plângă c-au afişat ăia întreţinerea, iar pe el să-l apuce un cârcel în timpul acţiunii, nimeni nu vrea o legendă clasică americană burduşită de aluzii la terorism, viaţa în corporaţie şi cursa înarmărilor.
Pentru că nava Enterprise a anului 2013 aduce a internaţională cu birouri de la IKEA, iar ofiţerii vorbesc pe un ton de corporatişti fazi, care sunt penalizaţi pentru neimplementarea regulamentului de ordine interioară. O, da. Exact atât de plictisitor. Până şi discuţiile dintre căpitanul Kirk (atât de frumosul Chris Pine) şi amiralul Christopher Pike (Bruce Greenwood) sună mai degrabă a şedinţă de brand manageri decât a discuţie ostăşească. OK, am înţeles că viaţa în corporaţie e retardată şi merită ironizată. Dar DE CE să foloseşti Star Trek pentru asta?
Noroc că apare tipul cel rău, un actor britanic fabulos pe nume Benedict Cumberbatch, şi duce tot filmul în spinare, conferind suspans (trecerea neprevăzută de la sadism la ingenuitate e fascinantă, schimbul de ipostaze de la „tipul rău” la „tipul bun” şi invers e seducător). Brusc, sarcina tuturor celor din jur se simplifică: au de reacţionat la tot ce face Cumberbatch şi asta le ocupă tot timpul. Dar şi eroul cel rău trebuie să ne arate că răutatea lui e consecinţa unui tratament inadecvat… ok, gata. Vreau ca basmele să fie basme, monştrii să fie imposibil de descifrat în răutatea lor, ca Muma Pădurii, iar eu să stau în scaun ca un copil şi să mă bucur de victoria binelui. Cer prea mult de la viaţă?
3 comentarii