Home > Lifestyle > Stiri > Designer JR.

Designer JR.

Text de Smaranda Åžchiopu

După vârstă, Claudiu Panaite e un puști. La 14 ani, încă nu și-a ras prima mustață. Are părul lung până la umeri, negru, cu nuanțe de arămiu închis în lumina reflectoarelor sau a soarelui, și un cercel în urechea stângă, accesoriu în care adulții văd semnele teribilismului adolescentin. După comportament, face deja lucruri de oameni mari: gătește, navighează singur într-un oraș străin, mobilizează oameni și îi antrenează în activitățile lui, începe un proiect și îl duce până la capăt. Are și un vis pentru o carieră de om mare: să devină designer de haute couture.

De doi ani a început serios cu schițatul și croitul de haine, iar în martie s-a decis să filmeze prima prezentare a unei colecții de-ale sale. „The Little Project”, avea să aibă loc pe holul apartamentului, unde patru colege de școală vor defila îmbrăcate în creațiile lui. Numele show-ului l-a ales pentru că se potrivește unui designer începător.

Într-o seară, cu câteva zile înainte de show, Claudiu e în dormitorul lui și face inventarul hainelor cărora le poate retușa ceva. Ochii de ciocolata neagră scanează umerașele pe care stau cele 21 de rochițe. Fusta neagră din șifon are nevoie de un fermoar nou. „Unde e, unde e?”, se întreabă pe-un ton blând, dar agitat, de parcă fiecare gând declanșează o alarmă. „Ooof, nu găsesc nimic în casa asta”, își alintă dezordinea din dormitor. Scotocește printre bucățile de material nefolosite, printre penele, forfecuțele și mosoarele de ață de pe birou până dă de un fermoar bleu.

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: „Åžtiu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”

Se întoarce la birou, unde găsește un lănțișor cu zale mici. Îl prinde în zig-zag în stânga. „Îhâm,” se aprobă, „așa arată mult mai bine. Acum să punem niște pene la fusta asta.” Fusta, din pânză albă, fără pliuri, cute, broderii sau aplicații, e prea simplă ca să arate a haute couture. Așa că jumulește penele de cocoș care încercuiau o pălărie neagră și le coase de tivul fustei. Mult mai bine. Peste fusta asta se poartă o altă fustă, care e mai mult un strat de de tul roz. Efectul? „Demențial.”

Cladiu locuiește cu mama lui, Alice Panaite, într-un apartament cu patru camere din centrul Bucureștiului, la câțiva pași de Ateneu. Sunt numai ei de șase ani, de când a murit Marius, tatăl lui. În acest apartament creează vise și uneori, tot acolo, în atmosfera haos-chic, le și împlinesc. Până la vârsta actuală de 40 de ani, Alice a fost lector universitar la ASE, unde a predat finanțe publice, a fost purtător de cuvânt la Centrul Național al Cinematografiei, iar în ultimii doi ani a scris, regizat și produs câteva scurt-metraje independente. Anul acesta, prin recent înființata Asociație Română de Film Independent, a pornit un proiect cu miză mare: un festival de film internațional la Iași în toamna lui 2009.

Claudiu nu se lasă mai prejos. De când a văzut în 2007 imagini din colecția de toamnă a Dior, prin care Galliano sărbătorea 60 de ani de existență a casei franțuzești – universul lui se rotește în jurul haute couture. Mai făcuse și înainte încercări de croitorie casnică, după ce bunica Florica l-a învățat câteva mișcări la mașina ei de cusut. Își amintește vag că încerca să croiască rochițe pentru păpuși când avea vreo opt ani. La cursurile de desen pe care le făcea deja la un club al copiilor din București, a început să deseneze schițe: trupuri fusiforme de femei peste care desena liniile unor haine imaginate de el. După 2007, a decis că vor deveni haute couture. Pentru că, spune Claudiu, „dacă ar fi să fac o analogie, corpul uman ar fi o pânză, materialele ar fi, asta, paleta de culori și design-ul vestimentar ar fi pensula.”

Avea niște bani strânși de la bunici și de la mersul cu colindul și cu ei și-a cumpărat mașina de cusut. Åži-a convins mama să-l mai ajute cu bani și împreună au cumpărat două busturi de manechine, pe care le ține la el în dormitor. Alice a mai dat câteva telefoane și a aflat că există trei depozite în București de unde se pot cumpăra fel și fel de materiale la prețuri decente. Prima tură de cumpărături au făcut-o împreună. De la a doua Claudiu s-a dus singur, cu un rucsac în spate. La unul dintre depozite i-au făcut și reducere pentru că a cumpărat multe kilograme. În dulapul lui cu jeanși, tricouri și hanorace, într-un compartiment special dedicat, e și geanta lui cu materiale: catifele de diferite culori, organza, tul, triplu voal, șifon. Într-o husă sunt cele trei boa, șaluri din pene de cocoș, roșu, negru și maro.

Munca lui de doi ani sunt cele 21 de creații de pe bara cu rotițe din dreapta biroului. În cinci dosare sunt schițe pentru alte colecții: Napoleon, Lucrezia Borgia, Alice in Wonderland, The Feather Empress.
În vinerea dinaintea show-ului am venit să-l ajut să monteze decorul „baroc” în holul apartamentului. Ne ia vreo două ore să transformăm jumătate din el în catwalk pentru a doua zi. Sprijinim două tablouri de un perete. Atârnăm pânze negre și de culoarea cafelei cu lapte de țevile de apă care traversează holul. Ușa de la baie o mascăm cu un paravan adus din dormitorul lui Alice. În fața lui, aduce un cuier alb, pentru contrast. „Contrast” e unul dintre cuvintele lui preferate. Aruncă priviri de la un perete la altul și spune doar pentru el, „în rest e foarte bine, îhâm”.

Alice intră pe ușă când decorul e aproape terminat. Are o cameră de filmat Panasonic într-o mână și niște cabluri în cealaltă. –
Claudiuu, hai jos la mașină că trebuie să aducem reflectoarele.
Claudiu țopăie și bate din palme. O cameră de filmat profesionistă și reflectoare. Cui i se împlinesc visele la cerere?
– Să le sun pe fete să le spun că avem cameră profesionistă. O să iasă suuper frumos, îhîm. Copilul Claudiu primește aprobări de la designerul Claudiu.
– Le suni, le suni, mormăie Alice, dar mai întâi hai să aducem reflectoarele.

Mamei îi place să-l vadă cu camera în mână. Ar prefera să urmeze Regia; crede că succesul în lumea modei se câștigă greu și durează puțin. „Iar în cea a filmului e mai frumos, nu?” Speră ca fiul să-și schimbe opțiunea, dar până atunci îi acceptă pasiunea, pentru că tot proces creativ se cheamă și designul vestimentar.

A văzut semnele creativității lui de când era mic și a alimentat-o cu vizite la muzee, lecții de desen, pian și mai ales libertate: „Copiii nu se cresc cicălindu-i, și cel mai mare respect pe care i-l poți arăta unui copil e să-l înveți să fie independent. Dar responsabil.” A ignorat și „plângerile burgheze” ale învățătoarei din școala primară care o atenționa că micuțul nu se descurcă la caligrafie. „O să învețe copilul să scrie până la 18 ani”, i-a răspuns Alice. „Åži dacă nu, o să facă el altele.” Nu s-a speriat nici când și-a dat seama că fiul de clasa a IV-a uita întruna numele colegilor de clasă. Când îi povestea ce făcea la școală, Alice îl sâcâia să înlocuiască „cineva” cu niște nume.

După ce i-a murit soțul, l-a crescut pe Claudiu mai mult singură. Au mai ajutat-o și bunicile, dar spune că a ales să petreacă ea mai mult timp cu puștiul ei și să se ocupe mai puțin de viața profesională. Se gândește că ar fi putut avansa în carieră, dar dacă s-a sacrificat atunci, azi e răsplătită. Când e prea obosită, Claudiu face cumpărăturile și gătește pentru amândoi: fripturi la cuptor, cu legume sau cartofi și paste de toate felurile. Când nu știe ceva, caută prin cartea de bucate sau improvizează.

În vacanța de vară din 2008 l-a trimis singur la Paris la o prietenă de-ale ei. Puștiul a descoperit repede că metroul e calea cea mai simplă de a străbate orașul. A bătut singur bulevardele, a văzut Luvrul și preferatul lui, Musee d’ Orsay, unde sunt găzduiți favoriții lui, impresioniștii. Visează să se întoarcă la Paris, să studieze design și să-și facă un atelier. Fără un atelier acolo, cu minim 15 angajați cu normă întreagă, nimeni nu se face designer de haute couture. Așa spune legea în Franța.

Până atunci, Claudiu trebuie să intre la liceu în vara asta. A ales secția de design vestimentar de la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Are admitere în iunie și nicio emoție. Face deja cursuri pregătitoare la liceu și e dezamăgit de lipsa de fantezie a celor de acolo, care mai mult fac schițe în loc să lucreze direct pe material și să improvizeze. „O să-mi văd de treaba mea și o să fac haine acasă. Dar la facultate nu mai stau în România.” Așa crede și Alice că e mai bine, să-l trimită la studii undeva în străinătate. Are prieteni la New York și la Paris, unde ar putea să stea și, până la urmă, din afacerea asta cu filmele, poate mai ies niște bani. Poate se răzgândește și Claudiu și alege Regia.

„Nu mă mai răzgândesc”, insistă el. Orice conversație cu el deviază spre vreo idee de proiect: „Dacă văd undeva o pată neagră, mă și gândesc, ce-ar fi să fac o colecție inspirată de pisicile negre ale vrăjitorilor?” Sau spre extravaganțele pe care le face Alexander McQueen și pe care le arhivează în laptop, în foldere dedicate. Sau spre colecția Viktor&Rolf de primăvară-vară 2009. Ultima carte pe care și-a cumpărat-o este The House of Viktor&Rolf, o mini-istorie a brandului olandez – știe deja legenda fiecărei fotografii în parte. Cel mai mult însă îl inspiră colecțiile Dior sau Chanel pentru că „păstrează un aer clasic.”

Anul trecut, când Claudiu termina clasa a șaptea, Alice a vrut să se mute într-un alt cartier, ceea ce ar fi însemnat mutarea la altă școală. Ca să lase ceva în urmă, Claudiu s-a gândit să facă un cadou colegilor și profesorilor: o defilare cu rochiile lui. A vorbit cu câteva fete din școală și le-a convins să-i fie modele. Nu-i place să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci: show-ul din sala de sport a școlii, la care au asistat elevi, părinți și profesori n-a fost un succes și gata. „Uneori e mai bine, uneori e mai rău. Asta e.” De data asta, pe hol, va fi mai bine.

Sâmbătă, pe la 10 și jumătate, modelele lui – Malia, Moana, Adriana și Teo – sunt gata de lucru. Åži-au adus truse de machiaj de acasă, dar ochii lor strălucesc și fără farduri când văd ce le așteaptă într-una din camere: ghetuțe, sandale, pantofi cu toc cui, pantofi cu talpă platformă. Pe o măsuță de cafea, aliniate stau bijuteriile: cercei, inele, brățări, coliere. Claudiu a cotropit colecția mamei pentru ele – să „sufere și ea puțin pentru artă.”
La indicațiile designerului, fetele îmbracă primul set de rochii. Mai întâi o repetiție, cum i-a sugerat Alice. Camera stă pe un trepied în capătul nedecorat al holului, lângă bicicleta sprijinită de cuier. Claudiu se poziționează în spatele ei și dă indicații: „Atențieee…Acuma!” Trei silabe le rostește într-una singură, ca să treacă mai repede la acțiune.

Fetele ies din bucătărie, de după pânza roșie atârnată peste ușă, străbat holul până la jumătate, piciorul drept, piciorul stâng în fața lui, iar piciorul drept în fața stângului și tot așa. La mijlocul holului se opresc pentru pozat, cu mâna dreaptă în șold și un picior îndreptat ușor în lateral. Două secunde și din nou mers drept, încă patru pași, până când virează dreapta în camera de oprire. Repetiția decurge perfect. Åži prima parte a filmării la fel. Claudiu filmează fiecare ieșire pe podium de câte două ori, ca să aibă de unde alege la montaj. Între defilări, redevine designer: stă cu fiecare fată în parte și îi cercetează rochia: să fie strânsă pe trup, să nu cadă bretelele, sau pune un bold ca să iasă în evidență un pliu. Nicio fată nu iese pe podium până nu primește aprobarea.

Pe Malia o pufnește râsul când iese din bucătărie, dar după doi pași pe podium, se mișcă și pozează profi. Pe tocuri înalte, în rochia scurtă neagră, fără mâneci sau bretele, cu o fâșie cu pietricele colorate care se termină acolo unde încep sânii, cu pălărie bărbătească și mănuși de piele, e periculos de sexy. Teo știe să-și modifice privirile spre cameră cu fiecare rochie îmbrăcată, pentru că face cursuri de teatru. În rochița de inspirație impresionistă, albă cu pete de acril albastru, e romantică. În rochia de bumbac galben, care de la genunchi în jos se desprinde în raze de soare străpunse de alte raze de șifon negru, e misterioasă. Adriana, în rochița roșie, cu bretele fine și multe pliuri la spate e o copilă delicioasă, dar timidă. Moana cea micuță de statură încalță tot ce are toc mai mare de cinci centrimetri și se mișcă natural pe podium. Privirea ei bleu-ciel îngheață până și lentila camerei.

La școală, Claudiu e invidiat pentru că fetele îl primesc printre secretele lor. E prietenul în care au încredere. E băiatul care nu înjură și nu face răutăți gratuite. E băiatul care spune ce gândește și picilor de-a V-a și profesorilor. Îl plac pentru că le face să râdă, pentru că e creativ și pentru că în fiecare an organizează câte ceva în școală. Anul ăsta, de exemplu, au plănuit un concurs de talente de Ziua Copilului: dansuri, muzică, teatru.

În afara școlii, se vede mai rar cu ele. Stă pe lângă oamenii mari când au musafiri în familie, dar și mai mult îi place să-și perfecționeze tehnicile de desenat și de croit sau să se uite la fotografii și la show-uri de modă pe Internet. Recent a descoperit revista Burda și tiparele din ea și a tras concluzia că trebuie să se învețe și cu ele. O să înceapă la vară, după admitere.

Pe la trei, show-ul e pe final și iau cu toții o pauză de 15 minute. Fetele scutură pantofii din picioare și se chinuiesc să iasă din rochii, pe care le aruncă pe scaune, pe pat, pe podea. Designerul dă din nou indicațiile pe care le are schematizate în minte și se întoarce la Panasonic. Vrea să deruleze înapoi să vadă ce s-a filmat, dar Marius, operatorul cu care lucrează mama lui, i-a spus doar cum se pornește. Puștiul n-a îndrăznit să se joace la butoane pentru că nu e ca la materiale, să strici o bucată și să începi alta. Iar Alice e plecată de-acasă și oricum i-a spus că trebuie să învețe să se descurce singur când organizează ceva.

Mă uit la cameră și îmi trece un gând neliniștitor prin cap.
– Ai apăsat pe REC?, îl întreb. Acum nu filmează nimic. Gura i se crispează, ochii îi fug de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga.
 – Cuum? Cuuum? Ce-am făcut? O, Doamne, ce-am făcuut?

E speriat. Å¢ipă pițigăiat că nu i se poate întâmpla așa ceva. Scoate telefonul din buzunar și îl sună pe Marius. Îi adresează o singură întrebare: „Hei, Marius, eu sunt, trebuia cumva să apăs pe ceva, pe REC?”, iar răspunsul primit îl face să scape telefonul și să amuțească pentru două secunde. Åži apoi, isterie. „Tu de ce râzi, cum râzi, s-a distrus tot, tot.” Fetele chicotesc și încearcă să se ascundă de el. Nu durează mai mult de două minute ca „regizorul” să se pună pe picioare: „Încă o dată. Reluăm tot.” Malia, mai tupeistă, protestează:
– Claudiu, n-avem timp să reluăm toot.
Puștiul e de neclintit.
 – Dacă ai răbdare, orice e posibil.
Ce s-a filmat mai devreme în patru ore se filmează din nou într-una și jumătate și din două unghiuri, față și profil. Pe la jumătatea filmării adevărate ajunge acasă și Alice, iar Claudiu îi rezumă jumătatea de zi în câteva vorbe:
– E bine, e foarte bine, am făcut mai multe repetiții, acum filmăm ce-i propriu-zis. Uite țin camera în mână.
– Mă bucur, mă bucur, ca un adevărat regizor ești. Asta se numește filmare din mână și mișcarea asta se numește pan lateral, dreapta-stânga, da? Ai înțeles?
– Da, pan lateral, filmez pan lateral. Adică, situația e sub control.

Cu camera pe umărul stâng, urmărește trupurile fetelor, dreapta-stânga, dreapta-stânga, dreapta-stânga.
Finalul spectaculos e gândit ca la profesioniști: îmbrăcat în blugi, tricou alb și adidași negri (hainele lui de zi cu zi), cu o fustă de catifea neagră pe umerii în chip de pelerină și cu o pălărie de pădurar elvețian pe cap, Claudiu iese și el din bucătărie pe podium, laolaltă cu fetele. La jumătatea drumului se opresc cu toții – designer-ul se desprinde de grup, înaintează câțiva pași spre cameră, cu un zâmbet întins pe toată fața. Face o reverență și se întoarce spre modelele lui. Pornesc toți cinci înapoi și se retrag pe rând în bucătărie.

Articole asemanatoare
Atleta și sedentarul

1 Response

  1. cinty

    Sper din tot sufletul ca tanarul designer Claudiu Panaite sa nu fuga cu banii clientelor sale, asa cum a facut mama sa, Alice Panaite, cu banii artistilor si colaboratorilor de la Bran Castle Fest, sau ca in cazul Festivalului International de Film de la Iasi (prima infatisare a procesului avand loc saptamana viitoare in dosarul Iasi, curand si in dosarul Bran).
    Ah, aceasta Ana Maria Vlas a entertainmentului romanesc!

Comenteaza acest articol

Designer JR.

by realitatea   12 min
1