Fiecare dintre cele două artiste avea o misiune clară. Silvia dorea ca artizani locali să îi brodeze părți din rochia de mireasă astfel ca, atunci când ajungea la Tel Aviv, rochia să poarte însemne simbolice ale țărilor parcurse: Italia, Serbia, Bosnia, Bulgaria, Turcia, Liban, Palestina și Siria. Pippa voia să spele picioarele moașelor întâlnite pe drum, în semn de prețuire pentru cea mai veche meserie din lume care ajută la nașterea noilor vieți pe pământ.
Odată ajunse la destinație, cele două tinere femei ar fi urmat să spele rochiile într-un act ritual public la Tel Aviv, pentru purificarea prin curățarea urmelor conflictelor și războaielor întâlnite pe parcurs. Când cele două artiste au părăsit Milano, pe 8 Martie 2008, în tonuri de acordeon și sub o ploaie de orez tradițională, ele nu aveau cum să știe că „mariajul“ lor simbolic cu drumul va fi marcat de un moment tragic. Mesajul acestui act artistic este cât se poate de clar: înțelegerea umană poate fi obținută prin cunoaștere reciprocă profundă, iar aceasta nu se poate decât cu răbdare și încredere.
Simbolul universal al cunoașterii intime este mariajul, iar simbolul universal al mariajului este rochia albă de mireasă. Însă, aceasta din urmă este de dată recentă. Prima rochie de mireasă albă a fost purtată de Maria a Scoției la nunta sa, motivată politic, cu François al II-lea al Franței. Gestul ei a fost unul de frondă, căci la timpul respectiv, în 1559, albul era considerat culoare de doliu în Franța. Mariajul nu a durat decât un an, confirmând, într-un fel, superstiția vremii.
Originea culorii albe ca simbol al mariajului datează, de fapt, de la nunta Reginei Victoria cu Prințul Albert. Aceasta a ales albul pentru rochia sa din simplul motiv că a dorit să insereze anumite dantele în rochie. Dar prin fenomenul obișnuit de imitație al aristocrației, după 1840 și ceilalți au adoptat și împământenit rochia albă de mireasă – cu variațiile ei cromatice acceptate, cum ar fi crem, fildeș sau bej deschis. Această schimbare, adusă de modă, va face ca însuși simbolismul culorilor să se schimbe pe vechiul continent.
Albul devine, de la doliu, culoarea virginității maritale – puritatea fiind încă rezervată bleu-ului. Dincolo de culoare, forma și cantitatea materialului unei rochii de mireasă sunt încărcate de semnificații. Nu numai moda vremii, dar și anumite considerente de ordin social au dictat – și dictează – croiul amplu al rochiei. Distanța menținută între oameni este un semn al respectului față de celălalt, iar aristocrația veche își asigura menținerea distanței în curțile supraaglomerate prin purtarea unor veșminte vaporoase, care pur și simplu creeau acel spațiu social necesar și impunător de respect în jurul corpului. Este mai greu să te apropii de cineva care poartă o rochie cu crinolină.
Aceste caracte- ristici ale croiului sunt menținute în creația rochiei de mireasă, care a continuat să genereze un spațiu de intangibilitate în jurul corpului miresei. Evident, cu cât rochia era mai largă și conținea mai mult material, cu atât poziția socială a miresei era – și pentru unii continuă să fie – mai înaltă. Trena tradițională împiedică de fapt orice apropiere în spatele miresei – poate unii își mai amintesc rochia cu trenă de 10 metri (25 de picioare) a Prințesei Diana. Asta se întâmpla în 1981, înainte de faimosul videoclip „November Rain“ semnat Guns’n’ Roses. Minimalismul era nota dominantă a rochiei protagonistei acelei nunți nefericite, care se sfârșește tragic.
Dacă rochia din clip viza un efect estetic șocant, acesta a devenit ulterior șic. La mai mult de 20 de ani după mariajul Prințesei Diana și 10 ani după „November Rain“, minimalismul începe să fie predominant și în alegerile de rochii ale familiilor aristocrate din Anglia și Europa. Este evident că schimbările în croiul, stilul și culoarea rochiei de nuntă sunt lente, și adoptarea unui nou stil nu se face la fel de rapid ca în modă. Este, în același timp, normal dacă ne gândim că mariajul este instituția persistent conservatoare din societatea noastră. Ea prezervă însăși forma de organizare socială, centrată astăzi pe uniunea între două persoane consimțătoare.
Legea din România insistă pe o latură încă și mai conservatoare, menționând că mariajul trebuie să fie între un bărbat și o femeie. Dinamica sexelor ne învață că în cele mai multe astfel de cazuri, bărbatul este figura dominantă – așa apare și înfățișat prin sobrul costum tradițional – negru – de nuntă. Această lege (și alegere) din România secolului XXI elimină celelalte posibilități de construcție fami-lială, între doi bărbați sau între două femei. Evident că în cel puțin unul dintre cazuri rochia albă ar fi absentă, fie numai și pentru că mesajul ei subliminal este adânc conservator. Iată însă că tocmai acest mesaj conservator, până la urmă unul de închidere în sine (în familie) și luare în stăpânire a resurselor reproductive – adică virginitatea femeii proaspăt căsătorite – ar fi fost pus în discuție de artistele italiene.
Rochiile lor de mireasă, realizate de Casa Byblos, deși albe și ample, invitau apropierea celorlalți – atât explicit, prin broderii locale, cât și implicit, prin faptul că miresele erau lipsite de alai, ele călătorind cu autostopul. Proiectul Turul Mireselor, așa cum artistele menționau, a fost menit să promoveze deschiderea spre lume, apropierea interculturală și înțelegerea reciprocă. Numai că, la mai puțin de 60 de km de Istanbul, construcția simbolică a Silviei Morro și a Pippei Bacca amenință să se năruie. Pe 19 aprilie 2008 Pippa este violată și omorâtă de cel care o luase în mașină la autostop. Scenariul, mai degrabă cules din filmele hollywoodiene, devine real, venind parcă să contrazică intențiile și să năruie eșafodajul proiectului artistic profund umanist. În momentul scrierii acestor rânduri ecourile încă nu s-au stins. Făptașul a fost prins după trei zile, localizat prin telefonul mobil al Pippei pe care și-l însușise.
Mesaje de simpatie și condoleanțe au circulat înspre familia artistei italiene venind din partea Guvernului Turciei, dar și din partea populației în general. Familia și prietenii Pippei Bacca, cât și Guvernul italian, au subliniat că privesc această tragedie ca pe o faptă a unui om bolnav mintal, nu vina unei întregi țări sau populații. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Nu ne rămâne decât să speculăm asupra mecanismelor psihologice ale unei astfel de fapte. Rochia de mireasă ar fi putut fi hotărâtoare, căci mesajul ei (pentru societăți conservatoare) este unul care desemnează o femeie lipsită de putere, virgină, ce trebuie și este protejată în cadrul ceremoniei mariajului (ea trece de sub tutela familiei sub tutela mirelui). Atunci când mireasa apare singură făcând autostopul, foarte puțini sunt cei care pot decoda mesajul progresist implicit.
Mulți, așa cum spune și Silvia Moro, au avut reacții ciudate, imprevizibile și de multe ori hilare. A fost nevoie numai de o persoană a cărei reacție să fie în extrema cealaltă pentru a declanșa tragedia. Probabil că rochia de mireasă a semnalat ucigașului fragilitatea viitoarei victime (promovată prin simbolismul conservator), nu puterea ei simbolică din intenția artistică. Åži, din păcate, nu puține sunt mariajele care se sfârșesc violent, de cele mai multe ori împotriva femeii care este, încă de la început, îmbrăcată pentru a sugera slăbiciunea. Silvia Moro, după perioada de doliu, va continua proiectul pentru a-l duce la capăt. Așa cum spune ea însăși, a-l abandona la jumătatea drumului înseamnă a da dreptate celor care consideră înțelegerea interculturală imposibilă.