A empatiza cu personajele este in general marca unui film reusit.
In noul film al lui Todd Phillips (The Hangover), Sorocul, Robert Downey Jr., viitor tata (o chestiune de zile), ajunge printr-un complex de imprejurari dintre cele mai nefericite sa imparta o masina si o calatorie pana in Los Angeles (o alta chestiune de zile) cu un aspirant la actorie, posesorul unui permanent mortal si doctorand in a fi idiot, Ethan Tremblay/Zach Galifianakis. Totul contra-cronometru, copilul lui Downey Jr. fiind deja cu un picior afara. Metaforic vorbind. Pe structura lui Planes, Trains and Automobiles al lui John Hughes (1987), Due Date renunta la trenuri, pastreaza asocierea a doua personaje care nu au nimic in comun dincolo de o destinatie si ingroase grotesc liniile caricaturii.
Empatia mai sus mentionata se rezuma la stress si la mila constanta si fara retineri resimtita pentru personajul lui Downey Jr., al carui parcurs alaturi de Tremblay il duce pe marginea multor prapastii ( inclusiv Marele Canion). Sunt tentat sa fac o recapitulare a momentelor in care Tremblay ii rupe, pierde, strica, incurca membrele, actele, planurile, viata lui Highman/Downey Jr., dar prefer sa ma intreb pe ce s-a bazat regizorul cand si-a inchipuit ca procesul lovirii constante a sacului de box uman pe nume Peter Highman poate fi interesant timp de aproape doua ore.
Desi Highman pare genul snobului cu bat in fund caruia nu ti-ar displacea sa i se mai arda cate una peste nas, ca deh, toti avem frustrari, de la un punct incolo niciun artificiu de scenariu nu mai poate explica cum de cei doi raman impreuna. Nici faptul ca atat Downey Jr. cat si Galifinakis sunt credibili ca joc, respectiv ca urna cu tatal lui Tremblay in varianta praf/ cafea instant este uitata scenaristic-strategic in masina- bilet de scapare de nebun. Neintelegand de ce si cum, de la un punct incolo filmul e plictisitor iar umorul din ce in ce mai absurd pentru ca, nu ?!, oricum nimic n-are nici un sens.
Exista si incercari de a justifica relatia celor doi barbati – prin frica de singuratate a lui Tremblay si sentimentul de vina/grija incercat de un viitor tata si de un fost copil abandonat, ambii in persoana lui Highman – dar ele sunt timide, demonstrand consistenta unei psihologii de emisiune de weekend cu dive la final de sezon. In plus, dublul discurs, absurd-comic si sec-serios bruiaza si mai tare receptarea mesajului ( in ideea ca filmul chiar are asa ceva).
Atat incercarile de « adancime » cat si derapajele comice din Due Date necesita un public imberb si dornic de hahaiala, genul de public de care multiplexurile nu duc lipsa. Este de inteles astfel de ce filmul a intrat direct pe locul 1 in boxoffice. Cum de inteles sunt si scenele in care Tremblay se masturbeaza de noapte buna, secondat de bulldogul sau francez, sub privirile « ingrozite » ale partenerului de drum uman aka Downey Jr. Filmul isi face o datorie de onoare din a sparge tabu-uri ( se pocnesc copii, se injura persoane cu handicap/ veterani de razboi, se rade de amintirile dureroase ale celuilalt, se impinge asemanarea dintre stapan si animal pana la detalii intime etc).
Due Date beneficiaza totusi de prezenta ( foarte scurta, ce-i drept) a lui Juliette Lewis – aici cultivatoare si consumatoare de etnobotanice – prezenta ce da peliculei, pentru cateva momente, aura de nebunie autentica pe langa care in rest filmul trece destul de la distanta, pentru a se afunda in grosolan si jenant.