Home > Agenda > EMIL BRUMARU şi “Scrisorile” tabu / Interviu in exclusivitate: “Femei cu sani nebuni si sutiene de forta”!

EMIL BRUMARU şi “Scrisorile” tabu / Interviu in exclusivitate: “Femei cu sani nebuni si sutiene de forta”!

Redam aici in versiune integrala interviul acordat de marele poet EMIL BRUMARU lui Dan-Silviu Boerescu pentru revista TABU, editia de septembrie. Marele poet, care a dus erotica pe culmi zglobii, se dovedeşte un autor de epistolar pe măsură: scrisorile sale sunt piese de orfevrerie lirică, capodopere serioase ale genului ludic, mustind de senzuale incantaţii păgâne.

TABU: Scrisorile tale alcătuiesc un jurnal insolit. Consideri că epistolarul şi, în general, literatura de confesiune se scriu, de la bun început, cu intenţii literare? De pildă, tu ai păstrat copii după multe dintre scrisorile trimise amicilor scriitori…

EMIL BRUMARU: Am păstrat copii după scrisori (vai, nu după toate!) numai fiindcă mi  s-au confiscate vreo șapte sute, în 1975, de la Tamara: corespondența mea destul de intimă, vă asigur! Nu exagerez, am scris mii de scrisori. Pe unde or fi? Încetul cu încetul, sper, vor apărea…

Cum îţi sună azi Bahmutea, locul tău natal din Basarabia, de lângă Tighina?

Îmi sună destul de ciudat, mai ales că nu am fost niciodată acolo; după ce ne-am refugiat din Basarabia, cu cățel și purcel, taică-meu, impiegat de mișcare C.F.R., a fost detașat obligatoriu în Regat, după ocuparea  Basarabiei de ruși. Acum se cheamă Mihailovca‼! Nu pot mărturisi ce trist am rămas cînd am aflat că locul meu natal are alt nume, și-ncă rusificat! Parcă n-aș fi avut nicicînd spațiul meu
intim, matern. Mă simțeam fără nici un Dumnezeu…

Prima ta iubire a fost o …bilă roşie. Te rog să îmi descrii sentimentele intense întreţinute pentru aceasta şi cum te-a marcat această dragoste inocentă(?).

Ne-am dus cu toții la Curtea de Argeș, unde aveam rude, o soră a mamei căsătorită cu un mic comerciant. Dînsul ținea o cafenea care avea și doua mese de biliard. Mă fascinau domnii severi care-și frecau tacticoși tacurile cu cretă, îndelung, gînditori, apoi se îndoiau elegant și loveau bilele. Era ceva nespus de senzual în rostogolirea lor pe stofa verde. Intrarea în găurile de la colțuri și de pe mijloc avea o desfășurare profund amoroasă, neconștientizată de mine ca atare, dar înțeleasă-n măduva spinării fragede. Cum la etajul superior erau și niște camere mici, speciale, adăpostind femei tinere, îmbrăcate foarte lejer și picant, uneori asistam și la partide feminine,  de agrement, uluit de bombarea popourilor lor generoase peste  mantele din lemn negru, uneori sânii fabuloși, scăpați din capoate, atingînd suprafața de postav, spre
deliciul bărbaților ce le urmăreau, bând cafea după cafea făcută la nisip. Atmosfera aceea lascivă și echivocă predispunea la o nevinovată și dureroasă plăcere… Junele vesele îmi erau inaccesibile, nu-mi rămânea decât să-mi consum afecțiunea, îndrăgostindu-mă de bile! Aveam vreo patru ani. Iubeam înfocat o bilă roșie. O doream,  o adoram, o cerșeam, aș fi dat orice să pot dormi cu ea în pat! Mama unchiului meu, o
baborniță  gheboasă ca-n poveștile de groază, a încercat să mă consoleze, sardonic, aducîndu-mi un bulgăre de zăpadă înghețată care mi s-a topit în palme. Am plîns în hohote. Mama mă alina, strângându-mă calină în brațele ei frumoase. Am rămas neconsolat pe viață. Mult mai tîâziu, medic la Dolhasca, după ce murise baba, mi s-au dat o bilă galbenă de fildeș, ce sărea pe ciment, și una albă de marmură. Au stat vreo 12 ani pe masa mea ca niște mici zeități.

Povesteşte-ne descinderea de Anul Nou a Grupului Oniricilor, în frunte cu Leonid Dimov, la Dolhasca, unde erai medic.

A fost un an nou de pomină! Îi cunoscusem pe onirici și-i invitasem la Dolhasca. Au sosit! Dimov, soția lui, Marina, fiica Marinei, Ile, Țepeneag, Mona, viitoarea soție a lui Țepe, Vintilă Ivănceanu și Tiți, o prietenă bună a Marinei. Am golit spitalul și le-am dat la fiecare câte un salon. Dimov însă nu a vrut să stea în Spital. El și cu Marina au dormit la mine. Aveam o singură cameră uriașă, cu două paturi. S-a mâncat și s-a băut copios. Oniricii au stat vreo câteva zile, timp în care am organizat și o bâză la Părintele Roată, în Gulia, sat cu mulți țigani și țigănci splendide în flocoșenia lor plină de lindeni.  Bâză din care am ieșit c-o coastă ruptă, de nu puteam nici respira. Nimeni nu a vrut să demaște făptașul care m-a lovit aiurea-n coaste, nu în mâna ținută la spate. A urmat un șir nesfîrșit de scrisori din partea mea, Dimov trimițându-mi mai mult vederi cu animale exotice: tigri, girafe, leoparzi, elefanți!

Prima ta carte a întârziat să apară trei ani întrucât cenzura nu era de acord cu titlul – “Fluturii din pandişpan”. Ce crezi ca ii deranja mai mult: fluturii sau pandişpanul?

Prima mea carte a fost dusă la Editura Tineretului de un prieten bun, Adi Cusin. Imediat am primit o scrioare de la Nicolae Oancea, proaspăt redactor, ce o luase la întâmplare dintr-un dulap imens. I-a plăcut. Însă cartea nu apărea. Se schimbase și numele editurii, Acum era Editura Albatros. Trecuseră vreo trei ani. Dimov, vajnic,  s-a dus la editura respectivă și i-a amenințat cu bătaia! Pur și simplu! Florin Mugur scria prin revista Argeș despre ce mare nedreptate mi se face, nepublicându-mi-se volumul. În fine, după trei ani, mi s-a dat un telefon de la Nicolae Ioana, redactorul șef: “Cartea apare dar schimbați titlul!”. Pare ridicol, chiar nu am priceput de ce. “De ce să schimb titlul?” “ Vrea cineva de sus”, mi s-a răspuns. “Cît de sus?”, am întrebat eu, meticulos. “De foarte sus”, sosi răspunsul grav. “Nu-l schimb, dați voi ce titlu doriți.” Si așa a apărut Versuri, ce a luat și premiul de debut la poezie pe 1970. Eram într-o companie selectă! Aveam 30 de ani. Cel mai tânăr debutant! Ceilalți debutanți erau: Alexandru Paleologu pentru eseu, Valeriu Cristea pentru critică, Radu Petrescu pentru romanul Matei Iliescu! Normal, toată presa a remarcat cît de modest sunt: Versuri!

La Dolhasca, în anii ’70, ai fost acuzat de legături cu o elevă minoră (viitoarea ta soţie, Tamara), iar la şedinţa de excludere din PCR ţi s-a reproşat că i-ai dat să citească …Dostoievski. Două exerciţii de seducţie care atacau violent morala proletară!?

Chestia s-a întâmplat prin 1975. Am fost chemat la o ședință de Paza contra incendiilor.Tocmai venise la mine o întreagă trupă de fete miștoace și băieți, studenți, din Iași. Jucam billiard cu ciupercuță! Dimineața, a venit secretarul de partid și m-a rugat să nu lipsesc. După masă,  a fost femeia de serviciu de la Spital şi m-a chemat de vreo două ori. Eram în toiul biliardului! În final, a venit  iar secretarul de partid, un băiat simpatic, roșu, ușor bâlbâit, care m-a umflat cu un Gaz și m-a dus la Căminul Cultural! M-au așezat în prima bancă. Sala era plină de colectiviști și învățătoare pieptoase… Se discutau două cazuri: 1. Darea afară din partid a Dirigintelui poştei, pentru delapidare; 2. Darea afară din partid a lui Emil Brumaru pentru i-morală: sedusesem o minoră, elevă etc. M-am sculat și le-am zis că minora avea 19 ani! Am fost acuzat că i-am dat să citească, în mod mârșav, romane de Dostoiewski! Am rămas interzis, déjà  începuse să apară seria de Opere în 11 volume… “Tovarășe Brumaru, dacă mai vorbești îți citim de aici”, a zis tipul ce conducea ședința, punînd degetele groase pe un teanc enorm,  de
foi xeroxate, “…scrisorile trimise minorei Tamara Pintilie‼!”. M-am așezat jos, tăcând mâlc. Porcăria era prea mare! Tipul a mai adăugat că sunt degenerat și fac parte dintr-o familie de degenerați josnici‼! Scurt pe doi! O învățătoare babană mi-a luat apărarea. Apoi, am fost dat afară din sală! Ajuns acasă, i-am anunțat, vesel, pe musafiri că am fost dat afră din partid.” Uraaaa‼!”, au exclamat ei. Și am continuat să jucăm billiard cu ciupercuță…

Citez dintr-o scrisoare a ta: “Ieri, uitându-mă la meciul de volei feminin, mă rugam în gând: Doamne, fă o minune şi du-mă măcar cu jumătate din echipa braziliencelor astea care ţipă ca-n orgasm când marchează un punct, du-mă, Doamne, într-o insulă pustie şi-ţi jur că nu o să le fut, ci o să le antrenez, o să le miros sudorile încinse de joc, o să le ador şi o să le pun în iesle numai crini!”. Exista cuvinte sau teme tabu în literatură?

Nu există cuvinte tabu, nici teme tabu. (Să nu uit, braziliencele au luat și acum, în 2012, la  Olimpiada din Londra, medalii de aur!) Literatura română are doar vreo 500 de ani, ne-obișnuită cu… Sade!

De ce crezi că pentru “femeile cu sâni nebuni” e nevoie de “sutiene de forţă”?

La un moment dat, un prieten, psihiatru, mi-a zis că am un sindrom de ablactație, de asta am creat Reparata cea cu trei sîni, de asta obsesia mea mamară bla-bla-bla… Între timp, prin 2006, fiind internat la pavilionul Crizis, pentru depresivi și drogați, eu având niște episoade, vreo trei, de depresie gravă, mi-am dat seama că, de fapt, mă obsedează și mai al dracului fesele‼! Intrasem într-o nouă etapă!

“A scrie în draci” versus “A scrie în îngeri”: ce alegi? Cum alegi?

M-a intrigat întotdeauna expresia “a scrie în draci”! Am scris mult despre îngeri, însă. Ba chiar, la un moment dat, mă iscăleam Îngerul Emil Brumaru pe plicurile trimise prin poștă. A scrie în draci despre îngeri e visul meu neîmplinit încă!

“Ce soare lent e o femeie”: pot exista femei mai aţâţătoare decât studentele restanţiere?

Tocmai se dă Bacul de toamna, cel al restanțierelor! Ca să fiu sincer, la ora actuală, elevele bat  la cur de departe studentele. Mă refer la șarmul indescriptibil al lor, la felul, de exemplu, al elevelor de la “Octav Băncilă”,  care poartă ca niște dulci terorist,  în huse, ca pe mitraliere, violoncelele  mortale… E dureroasă fragezimea și limpiditatea privirilor aruncate pieziș de către vreo kaștoakă de asta, în plin trafic sufocat
de amiază, pe tulburătoarea stradă Cuza Vodă…

Povesteşte-mi cum reuşeai să comunici cu o pisică numită “Muţeasca”?

Printr-o afecțiune directă, aproape animalică. Dacă s-ar fi dat de trei ori peste cap, Muțeasca ar fi devenit cea mai fermecătoare femeie care, culmea, s-ar fi hrănit numai cu șoareci!

Există vreun cuvânt pe care nu-l vei folosi niciodată în poezia ta? Dar în scrisori?

Nu, sper să fi folosit toate cuvintele posibile și-n poezii și-n scrisori. Sunt un cititor înverșunat de dicționare. Cînd mi-am făcut rost de Dicționarul limbii române, în 19 volume, de la Editura Academiei, am fost un om fericit! Ce-mi mai trebuia? Sufletul meu zburdă melancolic
printre expresii și locuțiuni, ca printre păpădii și brusturi… Cuvintele tabu sînt ca roua, proaspete, trebuie doar să știi cum și unde să le plasezi… Și să o faci ca pe ceva foarte normal.

Emil Brumaru – Opere III. Cerşetorul de cafea, Corespondenţă, Ed. Polirom, 59,95 lei.

Articole asemanatoare
Noi serii în colecţia „Biblioteca Polirom”: Esenţial, Actual, Junior
Jurizeaza Oscarurile si castiga premii ca-n filme!
Castiga 3 carti oferite de Polirom
Oscilaţie pe buza morţii

Comenteaza acest articol

EMIL BRUMARU şi “Scrisorile” tabu / Interviu in exclusivitate: “Femei cu sani nebuni si sutiene de forta”!

by   7 min
0