Se intampla rar sa apara pe ecrane in Bucuresti un film de neratat. A fost cazul lui Lourdes, al Jessicai Hausner, film care, la sfarsitul anului trecut, a rulat mai putin de o saptamana si aproape fictiv la cinematograful Studio. Fara promovare, fara nimic, un film elegant, destept, foarte bine scris si jucat, una din revelatiile Festivalului de la Venetia 2009 a disparut exact asa cum a si aparut, intr-o discretie si indiferenta cvasitotale.
Din aceeasi categorie, si proiectat tot in sala din Romana in care boxele si calitatea proiectiei striga in cor « Comunism ! » face parte si Io Sono l’Amore/ Eu sunt dragostea, filmul jucat si produs de Tilda Swinton si regizat de Luca Guadagnino.
Vazandu-l prima oara la TIFF 2010 o sa reproduc aici ce am scris in luna mai a anului trecut, ca un test/ o verificare a rezistentei filmului la o a doua vizionare.
O melodrama stilata cu Tilda Swinton. Cu un feeling optzecist, filmul si regizorul Luca Guadagnino reusesc, dincolo de povestea banala, sa obtina o atmosfera in care toate elementele se imbina elegant, de la feluri de mancare pana la rolul foarte bun si uman facut de protagonista, de altfel si producatoare. I am love vede transformarea Tildei Swinton din mama de familie, organizatoare perfecta de dineuri si trofeu rusesc al unui industrias de textile din Milano, intr-o femeie ale carei simturi se acutizeaza odata cu pasiunea pentru prietenul bucatar al fiului ei. De vazut neaparat cand TIFF ajunge si la Bucuresti. 4/5 si de departe cel mai coerent si interesant film al zilei.
Acum nu i-as mai da o nota dar altfel imi sustin parerea. Io Sono l’Amore este un film la a carui dezvoltare Tilda Swinton si Luca Guadagnino au lucrat aproape unsprezece ani, detaliile si finetea abordarii, cele 180 de grade ale transformarii personajului principal si rigiditatea perfectiunii in care acesta evolueaza spre libertate demonstrand-o cap-coada. I se poate reprosa, dupa cum unii critici au si facut, o fibra melodramatica greu de mestecat si pe alocuri o intensitate vecina cu clinicul, insa departe de mine acest gand. Legat de intensitate, mi se pare amuzant de reprodus comentariul lui Anthony Lane din New Yorker, din iunie 2010 : « Cea mai buna scena de sex de care o sa ai parte anul asta, daca dupa asta tanjesti intr-un film, este cea dintre Tilda Swinton si o creveta».
Dincolo de gluma, actrita principala s-a pregatit foarte atent pentru rolul Emmei Recchi, personajul sau din Eu Sunt Dragostea. Cum Emma era rusoaica, Tilda Swinton a trebuit sa inteleaga si sa invete pe langa replici si accent si felul de a se comporta al unei femei venite in anii ’70 din Uniunea Sovietica si catapultata intr-o familie de bogatasi occidentali in care aparent totul era posibil. Actrita povestea intr-un interviu acordat la lansarea filmului despre intalnirile avute pentru documentare cu mai multe rusoaice cu o istorie similara – una dintre ele i-a marturisit ca a avut nevoie de ani buni inainte de a putea sa zambeasca. E greu sa imi inchipui acum pe cineva mai potrivit pentru acest rol decat Tilda Swinton.
Cum rezuma aceeasi actrita-producatoare stilul filmului : «Am vrut sa nu uitam niciun moment ce a zis Hitchcock despre cinema – camera de filmat spune povestea, dialogul fiind doar de atmosfera. Nimeni nu spune nimic important in acest film».