Tabu
Image default
FASHION

Exclusiv Tabu: Cu Janina în culisele marilor prezentări

Aveam doar cinci ani când s-a isprăvit cu comunismul. Radiam de bucurie, urma să primesc răspunsul la întrebarea care nu-mi dădea pace. Îmi doream să mi se dea satisfacție într-o chestiune importanță- singura mea întrebare, la care nimeni nu știa răspunsul: de ce ne obligă școala să purtăm uniformă? Treaba cu fustița, pampoanele și cordeluța mă frământa atât de tare încât vroiam o explicație înainte de-a mă lua la trântă cu abecedarul și bastonașele. Mama, care este învățătoare, a tot amânat răspunsul până în decembrie ‘89. Atunci mi-a spus că rochițele cu volane și tot ce mai vreau eu sunt noua mea uniformă. M-a străfulgerat gândul că atunci când mă voi face mare, o să-mi fac câte hainuțe o să-mi poftească sufletul. Bineînțeles că asta se întâmpla în timp ce am vrut să fiu concomitent doctor, inginer, economist, dar niciodată studentă la drept…

Åžcoală, școală vrem ostași!
După 20 de ani, în 2009, o prietenă de la Paris, care a lucrat la Chloè, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Paris Fashion Institute, program intensiv de studiu despre tot ce presupune moda ca business – marketing, merchandising, dezvoltarea conceptului de produs, ilustratie, PR, design de materiale. Treabă seriousă, informație multă, practiceă asemenea, profesori blindați de titluri: directori de creație de la Salvatore Ferragamo, LV, Hermes, Balenciaga, Ralph Laurent, buyeri pentru Barneys sau editori Vogue cum e Diane Pernet, designeri de materiale, specialiști în PR, istorici de modă, critici de modă, designeri celebri ca AlexandreMcQueen, care au ținut prelegeri. 

Am înțeles de ce cursurile costă cât o dotă. Așa că mi-am luat inima-n valiză și am plecat la Paris pentru aventura vieții mele. Colegi din toată lumea (de la Australia, Noua Zeelandă, Taiwan și Kuweit, până la Paris, New York, Canada sau Africa de Sud). Creatori de bijuterii, care-și caută pătrățica lor în viață, designeri de tricouri ecologice, fete cu bussines-uri în industria modei și un singur băiat: buyer-ul celui mai mare department store din Kuweit. Paris Fashion Institute spune multe povești de succes ale tinerilor care i-au călcat pragul.

Vreau să vă împărtășesc una. Unei colege, care își dorea extrem de mult să lucreze pentru Christian Louboutin, i-a venit inspirația să-și cumpere o pereche de pantofi aceeași marcă și să trimită un pachet ce conținea o scrisoare și un pantof pe strada Jean Jacques Rousseau. Åži-a prezentat într-un mod ingenios dorința acerbă de a lucra pentru Louboutin, motivând prezența pantofului prin faptul că așa vrea să pună piciorul în casa de modă. Două săptămâni s-a tot răscolit, întrebând: “Credeți că o să-mi dea măcar pantoful înapoi? Totuși, m-au costat 700 euro.” Apoi a primit o scrisoare în care cei din staff-ul Louboutin o anunțau că au fost extrem de amuzați de “cererea ei de angajare”. Era admisă.

La Paris singurul român la modă e Brâncuși.
Dacă altora li se întâmplă miracole, eu am încercat să nu stau pe bară. Așa că m-am decis să particip inclusiv la corvoada de a mă trezi foarte de dimineață ca să ajung și la cursul de “socializare franțuzească”, deși era facultativ.

Eram un personaj exotic și nu din cauza outfit-urilor mele, ci fiindcă veneam din România. Toți profesorii mă întrebau ce se întâmplă cu moda românească, fiindcă nimeni nu cunoștea niciun designer de-al nostru. Păream de la capătul lumii – Polul Nord în modă. M-am revoltat și le-am găsit coarda sensibilă: Brâncuși. Na, că-i român mare! Eram singura europeancă din serie, iar moda s-a născut aici, chiar dacă tendințele nu bat dinspre Bucuresti înspre Paris. Am încercat și cu Eliade și Cioran. A ținut și asta. Nu e modă, dar tot artă se numește.
 
Joan White, fondatoarea PFI, mi-a făcut un cadou de zilele lunii octombrie. Nu e vreo sărbătoare oficială în calendar, am inventat-o eu cu această ocazie și de acum încolo îmi aparține. Joan mă recomandă criticului de modă Godfrey Deeny, printre cei mai influenți în scorțoasa lume a modei. Dau un interviu în redacția Fashion Wire Daily, revista electronică numarul unu, cu 17 milioane de cititori pe zi, ale cărei știri sunt preluate de Yahoo. Cu emoții cât mine de mari, Godfrey Deeny, decorat ca editor în chief la FWD, mă acceptă chiar înainte de a pleca. Astfel, mă văd nevoită să îmi anulez biletul de avion și să-mi caut o locuinîă imediat. Dar nu mă plâng,

Octombrie 2009- Prima recoltă de colecții
Sunt boboc, dar n-am parte de perioada de acomodare. începutul este unul în forță – mai sunt 2 zile  până dă năvală Săptămâna Modei de la Paris, ceea ce face ca ritmul de lucru în redacția Fashion Wire Daily să fie unul alert și epuizant. Am lăsat orele de somn deoparte, mi-am organizat programul și m-am ambiționat grație încurajărilor lui Joan. Nu-mi doream s-o dezamăgesc nicicum, garantase pentru mine.

Cam așa arată o zi de lucru pentru clasa muncitoare din industria modei: dimineața în redacție, după-amiaza show-uri/presentări, seara interviuri cu designeri faimosi: Alber Elbaz-Lanvin, Alexander McQueen, Rick Owens, Maria Grazia Chiuri și Paolo Paccioli de la Valentino.

Atenție se închis ușile! A fost stația Chanel.
Åži boom, în câteva zile, prima invitație pe numele meu: “Karl Lagerfeld prie Janina Nectara d’assister au défilé Prientemps-Été 2010…” Încep cu dreptul și-mi dau seama că viața mă răsfață.

După prima invitație urmează și primul  show – Lanvin. În culise, Godfrey Deeny este intervievat de televiziuni. Îl intervievăm și noi pe Alber Elbaz (directorul artistic al casei Lanvin) și pentru prima dată îmi dau seama lângă cine stau – Elbaz, blindat de televiziuni, face un pas spre Godfrey și îl săruta pe obraz. Urmează șirul declarațiilor. Aflu că acum câțiva ani femeia i se părea mai romantică. Acum are o anumită fragilitate, însă i se pare mult mai hotărâtă, mai puternică, mai sexy. Iar el încearcă să o înțeleagă și să creeze haine în concordanță cu “noua femeie”, pentru că nu este în poziția de a impune nimic. Ne spune că show-urile lui sunt făcute special pentru femei, nu pentru jurnaliști de care, de altfel, îi este foarte frică.

Dar nu toate-mi merg din plin. În ziua următoare ratez show-ul Chanel fiindcă am întârziat un fleac de cinci minute și ușile ne-au fost închise în nas. Politica Chanel: show-ul începe exact la ora scrisă pe invitatie. În timp ce mă îndepărtam resemnată, auzeam la poartă amenintțările unor doamne, îmbrăcate din cap până în picioare în Chanel, îndreptate spre gărzile de corp. Politica doamnelor: la o prezentare, porți doar hainele creatorului respectiv. Strategia lor s-a dovedit însă păguboasă. Åži n-ar fi mers nici alta. Ușile acelea ferecate nu s-ar fi deschis nici cu iarba fiarelor. Poate doar dacă te deghizai în Carla Sarkozy… Ah! De ce nu m-am gândit la asta atunci?!

Femeile iubesc moda, bărbații mașinile, Karl Lagerfeld pe amândouă. Învăț din greșeli, sunt punctuală la defilări, presentări, lansări sau petreceri. Peste tot aflux mare de celebrități: Rihanna, Katie Perry, Dita von Teese. Trecerea Claudiei Schiffer pe lângă mine este hipnotizantă.

Parisul începe să nu mai aibă secrete. Merg foarte des în Café de Flore din Saint Germain, unde am aflat că la micul dejun Karl Langerfeld privește orașul prin geamul cafenelei. Se simte ca la el acasă și dă comenzi în stânga și-n dreapta, tuturor. Åžtiu că este foarte “bossy” de când i-am vizitat birourile. Clădirea Chanel este una impozantă, vopsită într-un alb elegant, având pe fiecare etaj câte un departament. Eu am fost la cei de la PR, unde am găsit un bufet suedez pregătit pentru casting-ul modelelor, care începuseră să apară. Cei de la catering aduseseră gustări cât pentru toate victimele din Haiti și mă gândeam: “De ce?! Doar manechinele nu au un așa apetit”. Altfel s-ar duce de râpă măsura 0. Karl Lagerfeld verifică personal hainele pentru prezentare și face o repetiție înaintea show-ului cu toate elementele defilării: modele, machiaj, coafură, haine. Până și de fotografii se ocupă. E omul orchestră din industria modei.

Zilele se topesc fără să-mi dau seama, Săptămâna Modei și-a luat politicos la revedere de ceva timp, așa că mă pregătesc să iau o pauză. Îmi iau rămas bun de la fotografiile cu Armani din redacție, de la felicitările scrise de mâna Miucciei Prada și de la florile pe care Donatela Versace le trimisese cu o oră înainte lui Godfrey Deeny. În urmă rămâne și Parisul. Plec acasă să-mi încarc bateriile.

În atelierul  meu de la București, când faceam un ultim retuș al unui blazer, Godfrey Deeny îmi dă de știre: în timp ce răsfoia revista Grazia la Saptămâna Modei din Rusia, mi-a găsit fotografia la rubrica de stil, făcută de paparazzi în Jardin des Tuileries, la defilarea lui Lagerfeld. Mă anunță că îmi păstrează o copie.

National Geographic- muza lui Alexander McQueen Bine te-am găsit 2010! Ianuarie. Redacția FWD nu mă mai sperie. Sunt de-a casei și parcă totul îmi vine mult mai la îndemână.  Încep interviurile și aflu lucruri noi.

Alexander McQueen a fost un mare pasionat al posturilor TV, urmărind în special canalele de gătit și National Geographic. Åži eu care credeam că numai noi, femeile, aflăm cum se fac prăjituri de la emisiuni ca ale lui Jamie. Maimuțicile, roboții, războaiele sau misterele Bibliei de pe National Geographic îl inspirau pentru propriile colecții. Avea însă și mulți prieteni artiști, printre care sculptorul Alex Jones de la operele căruia i-au venit idei fabuloase. Colecția prêt-a-porter S/S 2010 ține loc de mărturie. McQueen mai avea o altă mică obsesie: își cercetează arborele genealogic, încercând să meargă cât de departe poate în aflarea istoricului propriei familii. A! Åži iubea caviarul, ar mânca asta în fiecare zi. Bănuiesc că-ți trebuie un stomac bun.

Doar cine se aseamănă se adună cu Owens. Rick Owens o să ne bucure irisul luna aceasta într-un pictorial pentru revista Achtung, a lui Markus Webner, care îl prezintă inedit: intr-o variantă sălbatică, plină de adrenalină, folosindu-și mușchii, (pe care și-i antrenează asiduu zilnic), să se salveze de la a cădea într-o prăpastie…
 
Owens face demersuri să-și deschidă un nou magazin în Roma, însă întotdeauna își impune propriile criterii celor care vor să-i devină parteneri. În primul rând trebuie să cunoască foarte bine persoana, ideal fiind să fi lucrat de ceva timp împreună. Plus o regulă de aur – partenerul său ar trebui să muncească la fel de mult pe cât o face el. Perseverența sa a făcut ca pâna și “Diavolul” să se îmbrace de la Rick Owens, nu doar de la Prada. Faimosul designer de costume Patricia Field i-a folosit hainele în filmul cu pricina.

Sunt rare momente de relaș, dar numai pentru șefi. Godfrey ar fi trebuit să ia cina cu Stefano Pilati-YSL, însă acesta nevoit să plece din Paris, îi trimite flori pentru a se scuza, urmând să reprogrameze. Dar cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare, ocupat rapid de John Galliano.

Nu știm nici cine l-a împușcat pe Kennedy și nici cine este Martin Margiela. Invitațiile la presentări curg – bărbați, lenjerie și haute couture. Ajung să-i văd pe cei mari: Dior, Louis Vuitton, John Galliano, Armani, Jean Paul Gaultier. Spectacolul de pe catwalk e concurat de cel de afară. Karl Langerfeld, însoțit de un alai de modele masculine, își parchează Hummerul argintiu chiar la intrare. E prezentarea Dior Homme, la Palais Omnisports Paris Bercy, zona pietonală, interzisă mașinilor, fie ele și de categorie grea – ARO american. îmi dau seama ca la Paris, couturierii sunt privilegiați, fiindu-le permis să încalce  regulile, mai ales pe cele de circulație.

Chiar dacă emoțiile nu mai urcă vertiginos până la limita roșeței atunci când dau ochii cu personalitățile marcante ale modei, sunt mișcată la primirea invitației pentru Maison Martin Margiela. Margela e unic: se promovează prin adoptarea unei atitudini nefavorabile promovării. Prima lor prezentare s-a făcut doar cu câțiva participanți, ceea ce a făcut ca toată lumea să-și dorească să ia parte la eveniment. Așa au reușit să fie foarte cunoscuți, iar “moda-holicii” să tânjească după o invitație. Martin Margiela, designer belgian misterios, căruia nimeni nu i-a făcut nicio fotografie și nimeni nu știe cine este, n-a apărut niciodată în biroul său, cordonându-și afacerea de undeva de la distanță. Relația cu presa este ținută doar prin fax. Pe etichetă hainelor nu scrie nimic, o recunoști doar după cele 4 cusături, iar pe cealaltă parte, dinspre interior găsești niște numere. Hainele nu sunt ușor recognoscibile și din dorința de a le avea, în cabinele de probă ale marilor magazine au fost prinși temerari încercând să decupeze eticheta, ca să și-o coasă pe hainele lor.

Prezentarea haute couture vara 2010 a fost după aceleași tipare-exclusivistă și inedită. Numai cu câteva persoane, am fost conduși de un domn într-un halat alb într-o sală ce te ducea cu gândul la un laborator știintific, în mijlocul căreia, așezat pe un postament în formă pyramidală, se află noul parfum Margiela, numit (cum altfel?!) “Untitled”. S-au jucat cu gândurile noastre, lăsându-ne impresia că suntem unii dintre puținii părtași la dezvăluirea unui mare secret. Am trecut dintr-o încăpere într-alta, ghidați de săgeti care străluceau, luminând pal cortine când albe, când negre. Am parcurs acest labirint și am ajuns într-un fel de sală de teatru VIP. Am ocupat cuminți cele aproximativ 10 scaune. Cortina s-a deschis pentru noi și-au apărut fete îmbrăcate în rochii Margiela, rotindu-se ca-ntr-un dans al dervișilor, dându-ne posibilitatea de a vedea și din spate. Spatele sau partea laterală avea întotdeauna ceva inedit față de ce se vedea întâi. O voce misterioasă a prezentat colecția, dezvăluindu-ne detaliile materialelor/accesoriilor folosite. Să fi fost Margiela? Nu cred! Oricum, în decembrie a fost anunțată plecarea designerului, fiind înlocuit de o nouă echipa de tineri designeri.

Sunt din nou pe baricade, la Paris, unde începe sezonul de prêt-a-porter. Pentru mine povestea continuă.

ARTICOLE SIMILARE

Cele mai prost imbracate vedete la Oscar 2010

realitatea

Colecții feminine de la Camper

realitatea

Trend Alert: Stilul regal

realitatea

Raquel Zimmerman, imaginea Chloe

realitatea

James Franco pozeaza imbracat in femeie pentru Candy Magazine

realitatea

30 de ani de modeling – in culisele pictorialului

realitatea

Scrie un comentariu