Tabu
lifestyle

EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Alexandru Arşinel

Nu preau ştiu cum să îl introduc pe Alexandru Arşinel. Mi s-a părut un personaj destul de paradoxal. Amuzant, dar serios, credincios, dar pragmatic, fără regrete, dar cu nemulţumiri. Pe scurt, un om destul de complex care vorbeşte cu lejeritate despre moarte şi cu decenţă despre politică. Ceea ce e cam greu.

TABU.RO: Când v-am sunat m-aţi întrebat al câtelea actor pe care îl intervievez sunteţi. V-am spus că al patrulea şi mi-aţi replicat: “Păi cum? Ca eu ies mereu pe locul doi în clasamente!”. După cine?

ALEXANDRU ARŞINEL: Eee, ştim cu toţi. După Florin Piersic. Dar asta se întâmplă doar uneori. Mă gândesc la 10 pentru România pentru că este singurul sondaj sau clasament serios de la noi deoarece ţine seama de public. Meseria noastră e pentru public. Dar am ieşit o dată şi pe locul 1 şi de 3 ori pe locul doi, iar anul trecut am luat un premiul de excelenţă. Mă cam laud şi nu e bine.

T.RO: De ce credeţi că iese Florin Piersic pe locul 1 şi dumneavoastră pe locul 2?

A.A.: Nu ştiu. Dar vreau să îţi spun că pe mine mă surprinde chiar şi locul al doilea. Nu am urmărit niciodată să obţin o poziţie care să îmi declanşeze atâtea gânduri sau atâtea semne de întrebare. Nu am urmărit decât să încerc să ajung la inima şi sufletul spectatorilor. Am urmărit, cu teamă, ca vorbele mele să ajungă la spectatori şi să nu cadă în fosă. Uite că publicul, uşor, uşor, m-a acceptat. Am o carieră de aproape 50 de ani. Clasamentele astea au început să fie făcute doar în ultimii ani. O altă clasificare care pe mine m-a atins extrem de tare e faptul că sunt socotit unul dintre cei mai de încredere români.

T.RO: De ce credeţi că un actor de comedie ca dumneavoastră a ajuns nu doar să stârnească râsul, dar şi încrederea?

A.A.: Genul pe care îl reprezint eu ca actor şi ca director de teatru nu este altceva decât oful oamenilor pus pe scenă. Mai tot timpul am făcut asta. Inclusiv la Grădina Boema înainte de ’89. Puiu Maximilian, Vasile Veselovschi, Biţu Fălticineanu care scriau atunci pentru noi, scriau, de fapt, pentru oamenii din popor. Erau o baricadă a revistei româneşti. Acolo se spuneau lucruri extrem de curajoase. Boema a fost o locaţie în care oamenii îşi găseau doza de optimism şi speranţă.

T.RO: Da, dar pentru încrederea de care vorbiţi, nu cred că e suficient să fiţi un actor care spune frumos un text pe scenă.

A.A.: E adevărat. Cred că am făcut mai mult de atât. În toate declaraţiile pe care le fac sau interviurile pe care le dau, eu am încercat să fiu cât mai aproape de o relatare a realităţii româneşti în limita bunului simţ al unui om care se poate detaşa de latura politică. Fără ură. Simt româneşte, iar oamenii au văzut asta.

T.RO: Vă vedeţi implicându-vă mai tare în poltică?

A.A.: Mi s-a propus de vreo două ori. Nu pot să fiu meschin şi să nu recunosc că am cunoştinţe şi chiar prieteni cu funcţii importante în diferite partide politice. Cu unii m-am împrietenit chiar în ultimii opt sau zece ani de când mă chinui să refac cele două locaţii ale Teatrului Constantin Tănase. Şi, recunosc, au fost oamenii cu funcţii importante care m-au ajutat. Nu pot spune că mă mişc în afara politicului. Destinul acestei ţări e legat direct de politica ţării. Bineînţeles că sunt multe lucruri care mă nemulţumesc. Şi, DA, m-am implicat atunci când a fost vorba de soarta artiştilor, dar niciodată cu tamtam. Pentru că sunt lucruri care se pot rezolva tacit şi decent.

T.RO: Sunteţi optimist cu privire la deciziile pe care le ia clasa politică?

A.A.: Trebuie să ia decizii bune. Trebuie să îi obligăm. Prin atitudine. Prin intervenţii mai mult sau mai puţin paşnice. Eu chiar cred că poate exista dialog. Un dialog care nu trebuie neapărat făcut prin ceea ce facem stradă. Cred că există posibilitatea unor discuţii de bun simţ fără o tentă ostentativ anti guvernare. Cred că emisiunile în care este atacat în continuu şi fără menajamente Guvernul nu sunt bune. Ar trebui arătat că se mai face câte ceva bun pe ici pe colo. Ne implementează în minte şi în suflet o atmosferă de neîncredere şi pesimism. Trebuie să îi dai omului şi optimism ca să aibe de ce să se agaţe. Uite, eu am copii care au trecut prin criză, care au fost la un pas de catastrofă şi care s-au mişcat pe o muchie de cuţit. Dar acum, simt eu, încep să se refacă. Prin puterea lor, nu prin pile şi relaţii, nu prin banii mei că eu nu am ce să le dau. Eu câştig cât să îmi duc zilele la modul onest, corect, bun chiar. Mai mult de atât nu pot. O familie nu are doar problema zilei de mâine. Există copii care merg la grădiniţă şi la şcoală sau care au probleme de sănătate. Coşul zilnic de care se tot vorbeşte e un minim de existenţă. Când apar medicamentele, dorinţa de a ieşi la iarbă verde… sari din coş şi sari din tot. Trebuie creată o opinie generală pe care să o transmitem conducătorilor. Democraţia e un mecanism prin care avem voie să alegem conducătorii pe care îi merităm. Românii sunt optimişti, dar creduli. Credem tot ce ni se spune în campaniile electorale şi nu putem discerne ce e bun de ce e mai puţin bun.

T.RO: Sunteţi plin de umor şi atunci când manageriaţi teatrul sau atunci deveniţi serios?

A.A.: Sunt manager nu printr-o întâmplare. Sunt urmarea a ceea ce am moştenit de la mama şi de la tata. Îţi spun fără pic de modestie că sunt un om cu spirit gospodăresc. Asta am învăţat în Bucovina. Mama era de origine germană. O femeie, nu aş spune calculată, dar bine organizată. Tata lucra la CFR. A avut o funcţie importantă pe regionala Iaşi. A condus oameni. Pe noi ne-a educat în condiţiile în care ieşeam din cel de-al Doilea Război Mondial, în care eu, sora mea şi fratele meu, mama şi tata munceam pentru această familie. Asta presupunea o organizare foarte bună. Fac parte din generaţia celor crescuţi cu puncte. Ne îmbrăcam pe puncte. Primeai cartele cu puncte. Adunai punctele şi o dată la un an puteai să îţi iei un palton. Paltonul fratelui meu, mama îl întorcea pe dos în anul următor şi mi-l dădea mie şi îi lua lui altul nou. Suntem o generaţie care am crescut greu, dar plină de optimism. Noi nu am plâns. Am vrut să ieşim la lumină. Aveam această şansa. Comunismul nu a fost o şansă. NU din toate punctele de vedere. Dar noi avuseserăm şansa să scăpăm din război. Să scăpăm de păduchi. De râie. Şi tot ceea ce era nou, era mai bun decât ceea ce fusese. Aşa am învăţat să ne gospodărim. Familiea mea era o mică Românie. Tata era preşedinte, mama era premier, iar noi eram executanţi. Când am intrat în Teatrul Tănase nu am intrat doar ca actor, ci şi ca maşinist, ca electrician, ca măturător. Nu eram un lefegiu şi nu aşteptam leafa. Munceam. Am ajuns chiar să fiu invidiat pentru o situaţie materială mai bună. Nu am ridicat coloane în crâşmele din România, ci am încercat să mă concentrez PE familia mea. În teatru am fost manager mereu. Am mai fost o dată manager, dar am renunţat din motive egoiste. Mie şi Stelei ne mergea foarte bine şi eram chemaţi în toată lumea. Şi atunci nu am vrut să renunţ la această şansă de a aduna şi eu ceva. Dar am adunat infim faţă de alţii care au dat lovitura vieţii lor. În ’98 am acceptat să fiu directorul teatrului pentru că acesta pierduse multe dintre îndemânările pe care le avea. Sala 174, Grădina Boema transformată într-un bloc, grădina Batiştei care şi acum e într-o jale în centru, vânată de mulţi.

T.RO: Aveţi mulţi oameni care ascultă de dumneavostră aici la teatru. Dumneavoastră de cine ascultaţi?

A.A.: Întrebarea asta cere un răspuns pe care acum încerc să-l găsesc pentru prima dată. Cine e şeful meu? Stai că îl caut acum. Dincolo de credinţa în Dumnezeu, cred că cel mai important e publicul. Am o responsabilitate faţă de public. Datorită lui trăim şi existăm. Şi un impact serios îl are şi familia. Dar uneori se contopesc. Familia cu publicul, cu oamenii care mă arată cu degetul pe stradă. Nu îţi dai seama ce sentiment se creează când vin oamenii şi pun mâna pe tine şi îşi mulţumesc. E şi amuzant uneori. Că vin la tine şi îşi spun: “Vă ştiu! V-am văzut acum 40 de ani!!” (râde tare). Îmi aduc aminte şi râd mereu că acum ceva ani eram cu Stela şi venea câte unul în cârje, mai bătrân aşa, şi îi spunea Stelei: “Vă ştiu de când eram la grădiniţă!”. Şi Stela murmura câte ceva printre dinţi. Acum avem o vârstă. Nu ne mai şochează. Trăim doar satisfacţia.

T.RO: Spuneaţi mai devreme că aţi călătorit în toată lumea. Vă place să călătoriţi? Să zburaţi?

A.A.: Nu aş spune că mă înnebunesc, dar mereu am trecut peste orice ca să cunosc diferite zone ale lumii. Spunea cineva că orice ţară nouă e ca şi cum ai absolvi o facultate nouă. Am avut această dorinţă pentru că în comunism eram opriţi să vedem altceva. Israelul era o mare supapă în vremea aia. Românii de acolo sunt mari consumatori de revistă. Mereu ne invitau şi de fiecare dată le spuneam: “Să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit şi ne-aţi chemat şi pe noi!”. Şi acum avem solicitări multe. O să mergem în Cipru în curând. Am fost de curând în Israel, în Dubai.

T.RO: Ce relaţie aveţi cu Dumnezeu? Şi vă întreb asta cumva prin prisma cinismului legat de faptul că aveţi o vârstă, 72 de ani şi majoritatea celor în vârstă pe care îi cunosc se gândesc destul de mult la momentul morţii.

A.A.: Nu am nicio teamă de moarte. E un lucru inevitabil. Mă gândesc la asta. Mi-am făcut şi mormânt. Da. Am mormânt în Bellu. L-am şi fotografiat şi povestesc cu o plăcere despre el…: “Mă, dacă aţi vedea voi ce frumos l-am făcut! Am adus marmură de la Botorca!”, dar nimeni nu vrea să mă asculte. Acum doi ani eram la Torino cu un spectacol. Eram în culise şi o femeie se repede la mine albă ca varul, îşi face cruce şi îmi zice: “Doamne! Dumneavoastră sunteţi! Bine că trăiţi! Că v-am văzut mormântul în Bellu!”. Mi-ar părea rău să fie mâine, dar nimănui nu îi face plăcere să se gândească la moarte. Poate doar sinucigaşilor. Mie îmi e dragă viaţa. Nu îmi doresc să mă sfârşesc în chinuri, sincer îţi spun. Aş vrea să fie un fleoşc şi să o iau la goană pe tunelul ală cu mâinile ridicate la Dumnezeu şi să îi spun că mă predau şi să nu mă arunce în cazanul cu smoală.

T.RO: Credeţi că sunt şanse să ajungeţi în cazanul cu smoală?

A.A.: Am mai păcătuit în felul meu, cu sau fără voia mea, dar dincolo de asta cred că, dacă mă va pune pe cântar, balanţa se va înclina pe zona mai bună. Am făcut multe lucruri bune. Pentru familie, pentru oameni, colegi. Nu am atacat niciodată speranţa. Sunt credincios, mă închin. În comunism îmi făceam cruce cu limba în gură. Cred în Dumnezeu şi mă rog să mă ajute şi, nu de puţine ori, chiar m-a ajutat.

T.RO: Dacă tot sunteţi atât de optimist, ce planuri aveţi pe următorii zece ani?

A.A.: Nu glumi, că la Elat, o ghicitoare de formaţiune intelectuală mi-a spus că voi trăi până la 89 de ani. Primăriţa din Dolhasca mi-a spus că noi, Arşineii, suntem longevivi. Fraţii lui tata au murit la peste 90 de ani, iar unul trăieşte şi acum. Nu ştiu dacă o voi duce atât de mult, dar vreau săo duc sănătos. Cât despre următorii 10 ani, nu mâ gândesc decât la ziua de mâine. Întotdeauna. Nu mă încarc cu probleme pe care trebuie să le rezolv peste două luni. Altfel, te bulversezi şi îţi îndrepţi atenţia spre sute de lucruri şi nu rezolvi nimic.

T.RO: Nu folosiţi deloc calculatorul?

A.A.: Nu prea. Acasă mai folosesc când copiez CD-uri cu spectacole, că producătorii mei au atât de mulţi bani încât trebuie să le copiez eu acasă. Nu mă omor după calculatoare. Mi-ar lua foarte mult timp. m-aş duce pe internet şi aş uita de ceea ce am de făcut la teatru. Mă simt eliberat de asta aşa cum lucrez acum. Când o să mă retrag, poate.

T.RO: Când spuneţi retragere, vă gândiţi la ceva concret?

A.A.: Nu. Nu! Încă mă simt bine. Aici intervine şi orgoliul. M-am luptat 10 ani să fac teatrul ăsta şi acum că l-am făcut, vreau să mă bucur şi eu de el.

T.RO: Aţi fost mereu un bărbat care arată bine. La orice vârstă…

A.A.: Daaaa, am înnebunit femeie… (râde tare)…

T.RO: Asta şi voiam să vă întreb. Care a fost relaţia dumneavoastră cu femeile, cu admiratoarele?

A.A.: Eu nu am degajat nevoia asta de adulaţie. Nu am fost Florin Piersic. Poate de că de asta am ieşit pe locul doi pentru că pe el îl votează femeile. Eu am fost un familist prin excelenţă. Când mi-am legat soarta de soţia mea, mi-am văzut de treabă. Nu spun că nu au existat simpatii de-a lungul timpului, dar chiar am avut o viaţă dedicată familiei.

T.RO: Pe doamna Stela Popescu, de exemplu, aţi văzut-o vreodată altfel decât ca pe o colegă şi prietenă?

A.A.: Nu. Vorbesc serios. Cred că de asta am şi rezistat. Şi mai e ceva. Ea a simpatizat-o mereu pe soţia mea, iar eu l-am iubit pe soţul ei, Puiu Maximilian.

T.RO: În ultimele luni, toată lumea cântă piesa din reclama Catena, dar dezaprobă cumva calitatea acesteia. Dumneavoastră cum vi se pare?

A.A.: E adevărat că nu e o capodoperă. Impactul e datorat şi celor care o cântă. Eu am apărut în ultimul an. Când am fost la Secţia Financiară la un birou financiar, la o prietenă bună de-a mea, subalternele ei mi-au cântat piesa asta. Nu mă deranjează, aş face oricând asta, mai ales că e vorba de sănătate. Eu cred că sunt haios şi simaptic în reclamă, iar, dacă mă gândesc la banii pe care i-am luat, devin chiar fericit.

T.RO: Am văzut că sunteţi gemeni. Sunteţi indecis cum se spune că ar fi cei din această zodie? Credeţi în zodii?

A.A.: Nu îmi spune mie cum sunt eu. Cred, dar nu cred ce se spune despre gemeni. Şi anume că sunt două personalităţi care se luptă. Mă gândesc la momentul când cei doi gemeni îşi dau mâna. Atunci e linişte. E o zodie bântuită de talente. Aşa se spune. Că sunt mulţi artişti gemeni. Mă confrunt şi eu cu calităţile şi blestemele acestei zodii, dar mie nu îmi face rău. La un moment dat, eu sunt născut pe 4 iunie, am primit cadouri şi pe 4 mai pentru că salvase cineva data greşit pe internet. Mie mi-a făcut plăcere, că primeam cadouri de ziua mea de două ori pe an.

T.RO: Mai aveţi emoţii când vă urcaţi pe scenă?

A.A.: Întotdeauna. Dar am emoţii creative. Care mă încarcă. Asta mă ajută să intru în contact cu publicul. Mă ajută să nu îl trădez. E bine în meseria asta să urci încet de tot. Unii se grăbesc şi fac compromisuri. Nu sunt de acord cu asta. Dacă urci uşor de tot, atunci când ajungi pe soclu, nu te mai dă nimeni jos.

T.RO: Îmi spuneţi, vă rog, un banc?

A.A.: Măria, după o ploaie, pe o mirişte îl întreabă pe Ion:
– Ioane, ai văzut mă curcubeul?
– Da…
– Şi ţi-ai pus vreo dorinţă?
– Da…
– Şi ce mai aşteţi?…

ARTICOLE SIMILARE

Matt Damon şi Ben Affleck joacă din nou împreună

realitatea

George Clooney, Matt Damon şi Daniel Craig, răspunsuri trăsnite pentru Vanity Fair

realitatea

LOVE STORY: Iris

realitatea

Rihanna în oraș, fără Chris Brown

realitatea

Gay Online Dating

realitatea

BOTEZATU si VLADAU s-au luat la bataie la filmari!

2 comentarii

Scrie un comentariu