Home > Agenda > Fiind băiet, fotbalişti colectam

Fiind băiet, fotbalişti colectam

Din motive nu foarte greu de intuit, în ultima vreme mă preocupă intens această formă de spectacol atât de dificilă şi de uşor de ratat, one-man-show-ul. Una dintre formele în care îmi manifest preocuparea este, desigur, faptul că mă duc să le văd pe ale altora. Aşa am ajuns la Green Hours, la L – V: 8 – 16, spectacol al tânărului actor recent nominalizat la Premiul UNITER pentru rol principal, Lari Giorgescu, regizat de Ioana Păun, pe texte proprii, după o idee de Rodrigo Garcia.

Adevărul e că nimic, absolut nimic nu pune mai bine în valoare – dar şi la încercare! – talentul, expresivitatea, gama de nuanţe a unui actor ca o oră petrecută într-un date cu publicul. Oră pe care, recunosc, n-am simţit-o trecând.

E fascinant cum un artist implicat într-un one-man-show devine muzician
la acest singur instrument prezent pe scenă: propria făptură fizică. Cum, modelând-o în fel şi chip, îmi poate defini nenumărate spaţii, situaţii şi răsturnări ale acestora, intervenţii ale altor personaje, senzaţii şi vise. Într-un mod personal, revelator. Nimic nu generează o senzaţie mai strânsă de intimitate cu un artist decât ipostaza în care tu, publicul, eşti unicul lui partener de joacă.

După cum o sugerează şi titlul, L – V: 8 – 16 e povestea unei vieţi “obişnuite” de adult. Adult care ne este prezentat întâi la 6 şi la 7 ani, când se uita la desene animate, voia să se facă Ţestoasele Ninja când se va face mare, colecţiona abţibilduri cu fotbalişti şi se juca foarte spontan, viu şi fără ezitări cu toţi copiii nimeriţi în sala de spectacol.

Începutul spectacolului are un dinamism aparte, care explorează expresivitatea fizică a acestui actor îndelung folosit şi în spectacole de dans. Corpul lui Lari capătă fragilitate şi fexibilitate copilărească, modul în care ne ia peste picior sau ne ceartă pentru că îi stricăm casetofonul e absolut adorabil. Vrei să-l înfiezi şi să-l iei acasă.

Desigur, copilaşul are vise, care de care mai colorate şi mai îndrăzneţe, şi nu ştii care se suprapun peste realitate. Cert e că, la 6 ani, viaţa pare o aventură fascinantă.

Etapa intermediară, educaţia, începe prin teroare şi anihilare a personalităţii. Registrul stilistic se schimbă, dinamismul e înlocuit de o minimalizare a mişcării şi a interacţiunii. Fiecare greşeală e augmentată până la catastrofă. O dictare ratată devine o adevărată criză personală. Şi, încet, copilul cedează. Delicios monologul în care sunt selectate fraze clişeu din toate manualele şcolare, din clasa I până în a XII-a, amestecate cât se poate de ionescian şi rostite fără pauză, fără conştientizarea vreunui sens. O veritabilă parodie, ilară până la aplauze frenetice, a mecanismului memorării mecanice. Îţi aminteşte, fără să vrei, fraze stereotip ale propriilor tăi profesori. Îţi aminteşte de profesoara ta de română, căreia-i plăcea să rostească afectat că “Eminescu, în creaţia sa târzie, s-a scuturat de podoabe” şi, dacă, Doamne fereşte, nu scriai “scuturat de podoabe” că-ţi era jenă să reproduci ca maimuţa, ci spuneai “şi-a simplificat şi esenţializat mijloacele de expresie”, îţi dădea opt în teză. Serios. Brrr. Lari, de ce a trebuit să-mi aminteşti de chestia asta?

În a treia parte a one man showului, copilul supus tocării mărunte şi fără discernământ a ajuns un adult blazat, care lucrează într-un job irelevant, într-un call center, în care e supus toanelor şi manierelor diverşilor apelanţi, care mai de care mai duşi cu pluta. Jocul e aproape unul “de scenă italiană”, actorul nu-şi mai depăşeşte spaţiul, nu ne mai adresează decât aparte-uri. Sentimentele de furie şi neputinţă faţă de job, faţă de fiecare idiot de la capătul celălalt al firului, faţă de şeful abuziv şi faţă de mama care n-a ştiut să-l asculte pe când era copil şi, evident, nu o face nici acum. Rotiţă aparent integrată în societate. Golită de orice iniţiativă personală. Maşinărie vie. Ca şi televizorul la care zapează haotic, seara, după ce ajunge acasă, oprindu-se la o scenă erotică pe post de înlocuitor al prietenei care l-a părăsit de două luni.

L – V: 8 – 16 e un spectacol care merită văzut. Chiar dacă te adânceşte într-o depresie de tip “Ce caut eu în viaţa mea”. În fond, e vorba doar de genul de depresie care te determină să cauţi mai bine.

Foto: Adi Bulboacă.


Articole asemanatoare
Ce piese de teatru vedem in saptamana 28 noiembrie – 4 decembrie
Ce piese de teatru vedem in saptamana 21-27 noiembrie
Intrebari si raspunsuri la TNB, despre O intamplare ciudata…
Black Friday Love – iubirea in vremea supermarketului!

Loading...

1 Response

  1. Pingback : Perle de la profesori. | Culcă-te, Gheorghe, culcă-te, Ioane!

Comenteaza acest articol

Fiind băiet, fotbalişti colectam

by   3 min
1