Eu raman in zona antementionatului zambet si dau peste noul film al lui Fatih Akin, Soul kitchen, prezentat in deschiderea TIFF 2010. Regizorul german de origine turca declara cu ocazia primei proiectii a filmului ca a vrut sa incerce ceva nou. Stia ca poate sa faca un film dramatic ( vezi Gegen din wand/ Head on) dar un regizor bun, in opinia sa, trebuie sa fie capabil sa functioneze si in alte genuri. Cum ar fi comedia.
Asta se vrea probabil Soul Kitchen, povestea unui grec din Hamburg prins la mijloc intre un restaurant fost spelunca actualmente success-story, un frate puscarias cu inclinatii ludice pronuntate si o iubita plecata in China, pentru care ar renunta la tot si la (aproape) toate. Povestea implica dureri de spate, sex cu fiscul si lectii de cum sa faci din rahat bici, altfel zis, din fast food French cuisine.
Daca devin tehnic, as zice ca filmul e lent si umorul, in mare parte de situatie, previzibil si cu iz de produs artificial expirat. Daca nu devin, ramane de remarcat cum amestecul de etnii, situatii, genuri ( cand comedie european absurda, cand comedie americana ha-ha-ha) creaza un fel de film ciudat la care ori iei lucrurile a la légère si te amuzi, mai cu ei, mai de ei, ori te plictisesti copios si injuri si mai tare mallurile si sistemele lor centralizate de aer conditionat.
Mai am doar ceva de zis, si aici nu discut – dintre toate calitatile lui Fatih Akin, cu una nu e de gluma. Nici macar in comedii. Abilitatea de a construi o coloana sonora. Multe genuri si aici, dar alese la fix. Fara impactul lui I feel you/ Depeche Mode din Gegen die wand, dar suficient cat sa te faca sa mai dai din cap si sa te mai incalzesti. Soul, brother.