Oricât de simpatic mi-a fost Abdellatif Kechiche – protagonistul unui articol pe care îl veţi citi în curând în noul număr Tabu, cel de decembrie – părerea mea e că Palme d’Or-ul acestui an i s-ar fi cuvenit, din toate punctele de vedere, noului film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis.
Sunt cineaşti născuţi că redea drame individuale şi cineaşti setaţi pe imagini ample de viaţă, pe stări şi spaţii. Cei din prima categorie îţi construiesc un erou extrem de complex, cu reacţii fascinante şi deseori paradoxale, şi-i croiesc o traiectorie demnă să-l pună în valoare şi să te ţină cu sufletul la gură. Cei din a doua categorie se concentrează asupra unei lumi pe care o documentează amănunţit şi nuanţat, pentru ca tu, privitorul, să te îmbibi de farmecul, spiritul, vraja, poate chiar nostalgia acelui univers.
Joel şi Ethan Coen au meritul rarisim de a aparţine ambelor categorii.
E greu de decis ce anume e mai seducător în noul lor film: zbaterea inutilă împotriva morilor de vânt a eroului care dă numele peliculei sau mood-ul boem evocat cu nostalgie şi pastişat cu dragoste, al mediului artiştilor indie din Greenwich Village al anilor 60.
E un film actual, pentru că vorbeşte despre criză profundă. Financiară, artistică şi personală. Poate că, dacă ar fi fost făcut acum zece ani, nu ar fi izbit atât de profund în sufletul oamenilor. Din acest punct de vedere, cred eu, criza e un lucru bun, pentru că ne / vă / îi mai scoate din culcuşul de autosuficienţă tâmpă, consumeristă, şi ne / vă / îi obligă la lucru cu sine şi cu alţii. De aici, unul dintre punctele tari ale acestui film: neliniştitorul semn de întrebare legat de linia subţire dintre sublim şi mediocritate.
Ca şi Dave Van Ronk, un folk artist considerat figură iconică a Greenwichului, Llewyn Davis (Oscar Isaac) e un artist extrem de inteligent, cult, sensibil, talentat, carismatic şi sărac lipit pământului. Nu înţelege nimic din direcţia în care merge industria muzicii şi nici nu se străduieşte să facă un efort organizat şi coerent în acest sens. Doarme pe canapelele prietenilor, ale amantelor de ocazie şi ale muzicienilor pe care-i cunoaşte întâmplător, face înregistrări la negru, renunţând la credite care i-ar aduce venituri regulate, călătoreşte cu autostopul şi e silit să se mulţumească cu cântatul pe donaţii, la Gaslight Cafe, pentru că marele producător Bud Grossman, pe care îl vizitează în Chicago, cerându-i o audiţie, îl găseşte indigest şi nevandabil: “You’re no frontman!”
Nici lumea reală nu-i oferă soluţii tânărului artist blocat într-o interminabilă iarnă geroasă şi cenuşie a vrajbelor lui – ca să mă dau cultă că-l parafrazez pe Steinbeck. :). Când, epuizat de şirul interminabil de eşecuri, decide să-şi caute un job şi să plece pe mare, hârţogăraia inutilă şi birocraţia stupidă îi înghit bruma de bani şi-l lasă tot şomer, şi tot pe stomacul gol.
Evident că fraţilor Coen nici prin gând nu le trece să ofere soluţii. Pentru că nici viaţa reală nu-i rezervă nimănui vreun deus ex machina. Van Ronk însuşi a murit bolnav şi sărac. A rămas în urma lui muzica autentică, folk pur, emoţionant, fierbinte, pe care filmul îl omagiază în toate felurile posibile. Şi, poate, până la urmă, chiar în această muzică se află răspunsurile la orice zbucium personal sau social, fie că vorbim despre eroi sau despre spectatori.
Bonus de veselie: avem şi aici o Odisee modernă, ca şi în Oh, Brother, Where Art Thou. O Odisee nespus de hazlie, a motanului portocaliu Ulysses. Urmăriţi a doua oară filmul, special pentru motan, şi veţi vedea o traiectorie de mare angajament. Ce m-a mirat, însă, e că Ulysses nu face pipi niciodată. Ar trebui dus la medic, la un control pentru blocaj renal.