Home > Agenda > István Téglás: „Vava m-a aruncat într-un uragan”

István Téglás: „Vava m-a aruncat într-un uragan”

De câţiva ani, tânărul actor şi dansator István Téglás a devenit, dintr-un tânăr artist aspirant, una dintre cele mai puternice (omni)prezenţe ale teatrelor mici şi mari din Bucureşti. La început, regizorii şi coregrafii se întreceau în a-l dezbrăca pe scenă, fie că era vorba de Odeon, Operetă sau CNDB. Am intrat în vorbă, încercând să aflăm cum a reuşit să-şi păstreze hainele pe el în următoarea sa premieră, Deseori neobservat, în care – paradoxal! – nu dansează.

TABU: Cum te defineşti? Ca actor care dansează sau ca dansator care explorează personaje de teatru?

István Téglás: Mă definesc ca om. Care se foloseşte de anumite aptitudini (actorie sau dans), prin care exprimă ceva. E un pretext. Eu nu vreau să fac bine un număr de spectacole şi atât; arta e de fapt un pretext pentru căutare.

Ce cauţi?


În The Position, de Kevin Doyle, r. Daniel Popa.

Mă caut pe mine, cel din situaţii la care nu am acces zilnic. Mă interesează cât de mult mi-aş putea împinge propriile limite în anumite situaţii. Prin asta, de fapt, mă cunosc. Dar nu e doar asta. Descoperindu-te, te şi educi, te şi modelezi. Pot să-ţi mărturisesc un lucru? La facultate, am învăţat mai mult de la mine, decât de la profesori sau de la alţii. Nu în sensul că sunt atât de bun, ci pentru că am fost cumva nevoit să lucrez mai mult cu mine – singur, uneori – şi asta te forţează să-ţi cauţi nişte resorturi şi nişte mecanisme care te duc acolo unde vrei să ajungi. Cred că omul este cel mai bun profesor pentru sine. Am împlinit 31 de ani, în curând fac 32 şi am descoperit că vârsta începe să conteze – dar nu în sensul negativ. Ci în sensul că acumulezi toate lucrurile care ţi s-au întâmplat şi pe care le-ai descoperit în timp. Încă din copilărie, când făceam teatru de amatori.

Şi tot în copilărie ai început să şi dansezi, nu?

Din grădiniţă. Am avut norocul de a mă naşte într-un corp extrem de flexibil, şi am început să mă folosesc de asta, inconştient. Jucam în spectacole de copii, în spectacole de păpuşi. Treptat, a devenit din ce în ce mai clar că trupul meu se duce singur unde vrea el. Ţin minte, mama ne-a crescut singură, pe mine şi pe sora mea. Venea târziu de la muncă, iar eu rămâneam singur cu bucătăresele. Le dansam, să le distrez.

Săraca de ea, cred că se chinuia destul de mult, nu?

Mama nu e „săraca”. Mama e foarte descurcăreaţă, e pe picioarele ei, aşa a fost mereu şi, datorită ei, şi eu, şi sora mea suntem pe cel mai bun drum.

Şi totuşi, i-o fi fost greu după divorţ, într-un oraş ca Baraolt, unde oamenii nu-s printre cei mai liberi în gândire, ce zici?

N-a prea afectat-o, sincer. Dacă eu am o minte liberă, să ştii că am moştenit-o de la ea. A absolvit o şcoală de comerţ şi s-a descurcat de minune.

Un fel de feministă avant la lettre?

N-am auzit-o niciodată pe mama ţinând predici feministe.

Chutney, r. Vitalie Bichir, foto Mihai Cucu

Eu nu văd feminismul ca pe abilitatea de a ţine predici, ci ca pe un mod de viaţă bazat pe încredere în forţele proprii şi succes.

A, aşa da. N-am auzit-o plângându-se niciodată. Cumva, atunci, în grădiniţă, mi-am descoperit plăcerea de a mă folosi de contexte. Pe unde găseam un casetofon cu muzică, dansam. Pe unde găseam o păpuşă, începeam să mă joc cu ea. Aveam o imaginaţie bogată.

Aveai prieteni imaginari şi vise cu ochi deschişi?

Prieteni imaginari nu, dar visam foarte mult. Chiar şi în liceu, trăiam încă în filmele propriilor mele visuri. Şi asta m-a ajutat enorm. De-asta sunt aici. Acum, la maturitate, problemele reale te copleşesc şi nu mai poţi trăi în lumea ta. Dar e un loc în care te poţi întoarce ori de câte ori treci printr-un moment greu. Mi-a luat foarte mult timp să echilibrez aceste două lumi; lumea imaginară a viselor mele era mult mai intensă şi mai bogată decât cea reală.

Norocosule. Alţii dau bani grei pe droguri, să obţină starea asta. Din exterior, cum se vedea? Erai mai degrabă un copil interiorizat, sau unul exuberant şi vesel?

Unii mă vedeau ca pe un copil interiorizat, alţii ca pe unul vesel. Am o personalitate care preia energiile din jur. Mă transform în ceea ce se aşteaptă oamenii sau situaţiile de la mine. Şi asta, de mic. Dacă simţeam că omul sau situaţia îmi cere să tac, tăceam. Dacă simţeam că era nevoie să râd şi să vorbesc, făceam lucrurile astea. Interesant era când un om care mă ştia de super haios se întâlnea cu unul care spunea că nu vorbesc niciodată şi îşi comparau impresiile. „Vorbim de persoane total diferite.”

Să înţeleg: tu îţi modificai personalitatea după vibe-ul din jur?

Da. E ciudat, nu? De exemplu, la facultate, când profesorul îmi zicea că sunt execrabil de prost, chiar eram cumplit de prost. Nu ştiam cum să ies din ipostaza în care mă băgaseră. Nici măcar nu era vorba de nesiguranţă. Cumva, intram în rolul pe care mi-l dădeau oamenii, iar ăsta era un lucru rău. Am muncit mult să schimb asta.

Cum reuşea să se integreze copilul ăsta excesiv de sensibil în mediul de Baraolt, vechi oraş de mineri?

Baraoltul avea două trupe de dans. De facturi complet diferite. Una de rap şi hip-hop, alta pe clasic combinat cu o oarecare teatralitate. Am activat întâi în amândouă, apoi am ales-o pe a doua. Profesoarele erau foarte deschise şi drăguţe. Şi Baraoltul are şi un festival, să ştii. (Râde.) Festivalul Internaţional de Dans şi Gimnastică “Cupa Baraoltului”. Eu sunt preşedintele juriului. Ştiu, te strici de râs, dar vin trupe de dans şi gimnastică din toată ţara. Şi din Ungaria.

Asta apare pe Google dacă dai search “Cupa Baraoltului”, imagini.


Eşti exigent cu bieţii copii?

Prima oară când m-au chemat, şi l-am înlocuit pe maestrul Florin Gavrilescu de la Opera Română din Bucureşti, daaa. Uite, prima oară am fost în Bucureşti în clasa a opta şi el ne-a predat nişte cursuri. Deci, la început, am fost rău. Apoi am înţeles că nu poţi evalua aşa nişte copii. Şi am început să apreciez talentul. Şi ţin neapărat să mă duc la ei şi să-i încurajez. Pentru că am fost şi eu în situaţia lor. Ştiu cât de nesiguri sunt ei, de fapt, la vârsta aia.

Cum s-a purtat mama ta, când a văzut că eşti un spirit artistic?

Mama m-a văzut mereu aşa cum sunt, dar a crezut că e o joacă. Numai că joaca a devenit ceva serios. Şi ea a înţeles asta, şi m-a susţinut.

Ai roluri pe care le-ai visat?

Nu roluri, situaţii. Foarte diferite, de la o extremă la alta. Important nu e să joci Hamlet, ci să ai ceva interesant de făcut, ce vrei tu.

Dar de ce te-ai dus la actorie şi nu la balet / coregrafie?

Pentru că nu-mi doream asta. Am fost chemat personal să mă înscriu la liceu la Şcoala de Artă, în Sfântu Gheorghe, dar am simţit că nu vreau asta. Ştii cum a fost cu dansul, în cazul meu? Să zicem că acum mă joc cu scrumiera asta. Tu vii, te uiţi la  mine şi spui că eu fac spiritism. Eu rămân mască şi zic: „Hmmm. Poate, dar eu nu m-am gândit la asta!” Aşa e şi cu dansul. Am acceptat să intru în spectacole de mişcare şi de teatru dans,  dar nu m-am gândit nici o secundă că asta mă face dansator. Eu mă jucam, iar lumea a început să-mi explice ce fac eu acolo. Uneori  a fost chiar năucitor. Mi s-a spus că dansez chiar şi în spectacolul  Epopeea lui Ghilgameş, al lui Galgoţiu, unde n-aveam nici un moment de dans.

Cum ţi-ai depăşit blocajul din facultate?

Am decis că, dacă am ajuns până aici, nu e în regulă să mă complac în chestia asta. Ori plec, ori fac ceva. Dar aşa e şi-n viaţă. E important să-ţi stabileşti anumite lucruri; nu într-un mod fixist şi încrâncenat, ci mai degrabă să-ţi asumi sincer: „Mie ceva nu-mi convine. Hai să văd ce pot să fac, să fie mai bine!” Dar nu există  o reţetă unică pentru rezolvarea fiecărei crize din viaţa mea. Cert e că mi-am dat demisia din nu ştiu câte teatre. Asta  n-are legătură cu calitatea teatrelor respective; altul mult mai bun ca mine se simţea minunat acolo, cred eu. Nu-mi dădeam demisia atât din teatre ca instituţii, cât din ipostazele în care eram eu pus de ele. Eu îndur mult, mă străduiesc, fac lucruri – apoi, când văd că efortul e inutil, optez pentru schimbarea radicală. Partea bună e că sunt în Bucureşti de cinci – şase ani şi nu simt nevoia încă unei schimbări.

Prin ce oraşe te-a purtat nevoia de schimbare?

Am terminat la Târgu Mureş. De acolo am plecat la Teatrul Maghiar din Timişoara. După un an, am plecat la Sfântu Gheorghe, unde s-a înfiinţat exact în perioada aia Studioul Experimental M. Apoi am plecat la Gheorghieni, special pentru Vava Ştefănescu. Iar după aceea am venit în Bucureşti.

Ce are Bucureştiul şi n-au alţii?

Foarte multe lucruri. Multe posibilităţi. Posibilităţi de a face lucruri „wow” şi şanse de a valorifica tot ce ai într-un mod „wow”. Dar şi chestii simple: să nu mă duc zi de zi în aceeaşi cafenea. Am nevoie de nou în viaţa mea. În plus, în fiecare oraş  în care am fost, exista un singur teatru. Nu mă văd frecventând timp de 50 de ani o singură clădire.

Cum ţi s-a înfăţişat salvarea?

În formă de Vava. Eram într-un moment de criză personală. Terminasem de patru ani facultatea şi simţeam că bat pasul pe loc. Aveam nevoie de ceva  urgent şi puternic. Acest lucru s-a întâmplat când a venit Vava. Ea m-a aruncat într-un uragan.

Reiau cumva întrebarea: ce-are Vava şi n-au alţii?

E atunci când doi oameni se întâlnesc şi se produce un declic absolut minunat. Asta, desigur, depinde şi de etapele pe care le parcurg în propriile lor vieţi. Pentru Vava, era, dacă nu mă înşel, primul spectacol montat la un teatru, cu actori. Nu era spectacol de dans, şi nici unul în care semna doar  coregrafia, la Măniuţiu, sau dracu’ ştie la cine. Şi atunci era şi ea pe punctul de dinainte de a exploda. Vava oferă atenţie profundă şi încredere lucrurilor şi oamenilor. Atenţie de care aveam nevoie, nu pentru a mă simţi special, ci pentru a-mi da seama de unde să încep. A fost genul ăla de întâlnire în care simţi că îţi poţi permite orice, pentru că ea te susţine. Bine, nu făcea asta cu mine, în mod special. Aşa a lucrat cu toţi – dar a depins de fiecare în parte cum au primit ce le-a oferit ea. Apoi, Vava a fost cea care m-a convins să vin la Bucureşti. Idee la care am reacţionat întâi cu spaimă: „Cum să vin eu la Bucureşti, nu cunosc pe nimeni aici!”

Şi cum te-a convins?

A zis că mă bate. J Nu, a spus că nu am şansa să fac lucrurile pe care încerc să le experimentez decât la Bucureşti. Cel puţin momentan. Şi nici la Bucureşti n-am venit şi n-am început direct să lucrez, a doua zi. Ea m-a ajutat cât a putut; mi-a pus la dispoziţie apartamentul ei, m-a recomandat în multe locuri. Dar lucrurile s-au întâmplat treptat. Am stat la ea o vreme pentru că, realmente, nu ştiam pe nimeni. Era o cu totul altă lume.

Ca actor, ţi s-a reproşat accentul unguresc?

Am pierdut câteva castinguri de film. Dar stai puţin: eu, în momentul ăla, nu venisem la Bucureşti să joc în limba română. Venisem să fac spectacole de mişcare, ca acelea la care am lucrat cu Vava. Asta am şi făcut  o vreme. Doar că din asta nu poţi trăi, nici financiar, nici artistic. Şi, după doi ani de experimente, mi-am dat seama că vreau să mă întorc la text şi la actorie. Şi atunci a apărut problema asta – mai ales că eu am ajuns să vorbesc foarte bine româneşte doar după ce am ajuns în Bucureşti. Ştii şi tu cum se vorbeşte limba română la noi acasă. Am avut nevoie de timp, să prind muzicalitatea limbii române. Am muncit intens, să mă descotorosesc de accent. Dar de exemplu, Yvette Bozsik m-a distribuit în Bal, la Operetă, tocmai pentru că eram ungur!

Cum ai obţinut primele joburi de actor în Bucureşti?

M-a distribuit Dragoş Galgoţiu în Epopeea lui Ghilgameş, la Odeon. Eram foarte speriat. Pe lângă actorii Teatrului Odeon, erau vreo unsprezece colaboratori, care dăduseră casting. Eu nici nu auzisem de casting, dar m-a sunat el pentru că mă văzuse într-un spectacol la Cluj, făcut de Mihai Măniuţiu cu mine, Vava şi trupa Iza din Maramureş. Eram speriat nu doar pentru că era primul meu rol cu text, ci pentru că, Doamne, era Teatrul Odeon din Bucureşti! N-aş fi îndrăznit să visez că voi lucra acolo. Eram atât de timid, încât nu vorbeam cu nimeni. Dar am avut noroc: m-am înţeles minunat cu partenera mea de scenă, Meda Victor, şi am rămas foarte apropiaţi.

În perioada aia, apăreai nud în tot ce făceai.

Nici chiar aşa. Dar… aşa s-a nimerit. În Ghilgameş, aveam rolul primului om plăsmuit din lut. Se impunea să fiu gol. Şi în Dance A Playful Body, spectacolul Andreei Novac, a apărut nevoia concretă de goliciune. Dar n-au fost decizii calculate. Pur şi simplu, lucrurile au venit de la sine. Dacă n-ar fi apărut contextul, nu mi-aş fi imaginat în viaţa mea că  să joc gol. Dar când eşti implicat, nici măcar nu simţi că eşti gol. Ţin minte, la Ghilgameş, am avut abia la al zecelea spectacol un şoc: stăteam în culise, gol, cu găleata de lut, şi mă dădeam cu el. Şi m-am întors, şi am văzut vreo zece persoane, maşinişti şi actori, care se uitau la mine. Nu se mirau că sunt gol; se obişnuiseră. Dar eu am avut atunci un şoc: cum pot să stau aşa în faţa acestor oameni? Doamne, eu sunt gol! A fost foarte ciudat.

La un moment dat, am  apărut şi într-un videoclip, unde jucam un tip care face amor în fiecare noapte cu altă fată. Când a văzut-o şi pe asta, mama zice: „Mă, da’ acum trebuie să apari gol în toate chestiile astea?” „Ce să fac? Nu mi-am propus asta. Pur şi simplu, se întâmplă.”

Pe Andreea Novac, colaboratoarea şi adoratoarea ta fidelă, cum ai cunoscut-o?

A fost printre primele trei persoane pe care le-am cunoscut la Bucureşti, când m-a adus Vava. Am stat puţin de vorbă cu ea, că Vava avea treabă. Apoi, a fost Ziua Internaţională a Dansului, care s-a ţinut la CNDB. Fiecare coregraf avea colţişorul lui şi făcea câte ceva. Eu am făcut ceva creat de Vava. Andreea era în alt colţ, într-o fustiţă, cu o stropitoare în mână, şi uda nişte pietre. N-am înţeles nimic, dar mi s-a părut amuzant. M-a luat în spectacolul ei de licenţă. Am lucrat mult împreună şi am râs nonstop. Apoi, a apărut o rezidenţă artistică la Bacău – unde am stat chiar în vila lui Ceauşescu! – şi am făcut Dance A Playful Body.

Eşti omul prieteniilor profunde şi îndelungate: Vava, Meda, Andreea…

E important să fii deschis când întâlneşti oameni speciali. Acum, când am atâtea spectacole, nu mai am timp să stau o lună undeva, într-o rezidenţă. Deşi mi-ar plăcea.

Următoarea ta mare întâlnire artistică a fost Radu Afrim, cu care ai făcut Câtă speranţă. Ţi-a fost greu?

Foarte greu, pentru că eu semnam şi coregrafia, eram şi actor. A fost ceva aproape de schizofrenie. În plus, actorii de acolo nici nu aveau mari aptitudini de dansator. Aveau nevoie de susţinere psihică: „Hai, e bine, hai să mai facem o dată!” Iar lucrul pe dinăuntru a fost aşa, pe repede înainte. Nu îmi doresc să mai fac coregrafie. Prefer să fiu pe scenă şi să-mi dea mie alţii indicaţii, decât să se uite zece oameni la mine şi să-mi spună: „Bun, zi-mi ce să fac.”

Afrim, ca regizor, e crunt. Nu te lasă să minţi nici o clipă. Te pune să reiei de zece mii de ori, până  îţi iese. Nu te menajează, te provoacă în cel mai necruţător mod şi te aruncă mereu în apă adâncă. Asta te poate face să descoperi calităţi pe care nu ştiai că le ai.

Eşti o prezenţă izbitoare în spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D’ale noastre. Cum te-a descoperit Gigi?

Acum cinci ani, am dat probă pentru spectacolul lui, OuiBaDa, şi am luat-o. Dar, din motive neprevăzute, n-am putut veni la Bucureşti, la repetiţii, în acea vară. M-a  luat acum, în D’ale noastre. Şi ştii ce regret? Am lucrat o lună şi jumătate, într-un ritm foarte alert, zece ore pe zi. Nici sală n-aveam, pentru că teatrul era în construcţie. A venit cu scenariul gata făcut, din prima. Dar, pentru că el e un artist foarte special, şi mi-aş fi dorit un alt gen de muncă cu el. Ceva care să semene mai mult cu un atelier.

Te-am văzut şi la Green Hours, în Trust Me If You Can, de Neil LaBute. Faci o echipă foarte reuşită cu Ana Ularu şi Radu Iacoban. Pe ei cum i-ai întâlnit?

Lucrând. Îmi plac amândoi, pentru că sunt personalităţi. Nu în sensul de „celebrităţi”, ci în sensul de „oameni care au ce să spună”.

Lunea asta ai o premieră, Deseori neobservat, după o idee din Leagănul respiraţiei de Herta Müller. Cum e să joci rolul unui mort?

Haha, nu  sunt mort. E… greu de explicat. E, după cum zice subtitlul „spectacol cu reguli proprii”.

Subtitlul ăsta mi se pare un truism de genul „spectacol cu actori pe scenă”.

Nu, nu e. Noi n-am pornit de la un text concret. Am tot creat lucruri, şi le-am răsturnat, timp de o lună. Regizoarea  Amalia Olaru,  pe care n-o cunoşteam, m-a sunat şi mi-a povestit cam ce avea în cap. M-a chemat să ne întâlnim. Şi m-am dus.

Aşa uşor te întâlneşti cu străini?

În mod normal, nu. Dar, nu ştiu de ce, am simţit că trebuie să fiu deschis. Am vorbit şi i-am zis: „Hai să încercăm.” Întâi, a lucrat cu mine. Apoi, după o lună, ne-am dat seama amândoi că mai e nevoie de un personaj. Şi aşa a apărut Cristian Gheorghe. Amalia îl cunoştea de la Iaşi, eu nu-l cunoşteam deloc. Ceea ce e un lucru bun. Tu nu ştii ceva despre celălalt actor, nici el despre tine, deci unicul lucru care vă leagă e ceea ce faceţi pe scenă în acel moment.

Spectacolul e o poveste de dragoste gay, nu?

Nu, nu e povestea a doi oameni care sunt sau au fost împreună. E o poveste a două suflete. Nu cred că pe noi doi, de exemplu, ne defineşte faptul că eu sunt bărbat şi tu femeie, sau că suntem unguri. Sexul şi naţionalitatea sunt irelevante. De aceea n-am avut niciodată probleme, ca ungur, în Bucureşti. Revenind la spectacol: povestea de dragoste nu evoluează în ceva concret, explicit. Nu mi-aş fi dorit asta. I-am zis şi Amaliei: „Sper că nu-ţi doreşti nimic la suprafaţă!” „Nu, nu!” Nu mă interesa să fac nimic de genul ăsta; nu pentru că ar fi fost o poveste gay, ci pentru că nu mă mai interesează modul ăsta de exprimare scenică a iubirii, de orice tip ar fi ea. Deci, nu, nu e o poveste de dragoste în sensul clasic al cuvântului.


Articole asemanatoare
Ce piese de teatru vedem in saptamana 28 noiembrie – 4 decembrie
Ce piese de teatru vedem in saptamana 21-27 noiembrie
Intrebari si raspunsuri la TNB, despre O intamplare ciudata…
Glorie, esec, sperante: Cea mai celebra fetita romanca de la TV se intoarce!

István Téglás: „Vava m-a aruncat într-un uragan”

by   12 min
1