Home > Agenda > Joe Satriani: Making Of

Joe Satriani: Making Of

„Hello, this is Joe Satriani”. O voce catifelată, învăluitoare, care mi-a murmurat în ureche, exact în timp ce alegeam ridichi în Piaţa Miniş. „Oh, sorry, wasn’t we supposed to speak later this evening?”, am bâiguit eu, încercând să dau drumul la înregistrare şi la speaker, cu riscul de a îngloba în conversaţie şi tărăboiul specific pieţei. „Certainly, I was just checking the numbers”, mi-a spus vocea. I-am simţit zâmbetul; întotdeauna îţi dai seama, după o anumită inflexiune a vocii, dacă interlocutorul de la telefon zâmbeşte.

E 20 mai. Ziua concertului lui Joe Satriani. Va urca pe scena Sălii Palatului, să-şi promoveze noul album genial, Unstoppable Momentum, care a debutat direct pe locul I în Topul Billboard al albumelor rock. Şi nu laud albumul doar pentru că echipa de la Events mi-a dat nenumărate exclusivităţi . Pur şi simplu, „impulsul de neoprit” care dă titlul albumului străbate fiecare piesă; Satriani abandonează diversele experimente futuriste care i-au însoţit cariera, de la Surfing With the Alien încoace, şi se întoarce la o poveste de dragoste şi alţi demoni cu chitara. Un joc pasional, melodios, complex ritmic. E realmente de neoprit.

„Nu, te rog să nu-mi pui întrebări personale”, mă întrerupe la ora 11 seara, când revine pentru discuţia propriu-zisă. „Nu mă interesează să-i transmit poporului nimic altceva, decât muzică”. Interviurile la telefon sunt riscante; nimic nu-ţi garantează că interlocutorul nu-ţi va trânti receptorul în nas din clipa în care încerci să-l provoci cu o întrebare mai dificilă.

Deşi Satriani n-a fost niciodată omul care să se teamă de riscuri. Deşi a avut atâtea şanse să se integreze în… societatea selectă a zeităţilor rock, fie via Mick Jagger, fie ca membru al trupei Deep Purple, fie alături de Alice Cooper, ba chiar şi alături de Dream Theater, Satriani a optat pentru calea cea mai dificilă: aceea a rockului instrumental, un gen de nişă, aparent indigest şi prea puţin sexy. Şi s-a dovedit o carte câştigătoare. Niciodată, rockul instrumental n-a produs o vedetă de un asemenea calibru. Nu e de mirare că Ibanez, compania japoneză producătoare de chitare, a creat seria JS special pentru el.
„Când am lansat Surfing with the Alien, credeam că va fi ultima înregistrare pe care o va mai face vreodată cineva cu noi. Mă aşteptam ca producătorul să ne concedieze. Şi, spre mirarea în primul rând a noastră, s-au vândut milioane. Succesul meu e un mister pentru mine. Poate că e o urmare a dorinţei mele încă vii de a împărţi ceea ce creez şi ceea ce simt cu oamenii.”

Aveam 14 ani în 1993, anul în care în micul meu oraş de rockeri a început să circule The Extremist, albumul lansat de Satriani în anul precedent. M-a frapat Summer Song; poate pentru că minţişoara mea adolescentină făcea o distincţie infantilă între muzica „cu versuri” şi muzica „fără”, care teoretic putea s-o ia pe arătură după pofta inimii. În schimb, orice ascultător al lui Summer Song îşi poate imagina cu uşurinţă nişte text aliniindu-se ordonat pe linia melodică perfect închegată. Şi ar fi fost un hit. Practic i-o ridicasem la plasă pentru o replică de genul „Las versurile să fie acelea din mintea ascultătorului”, sau alte baliverne de PR similare. Dar Satriani n-a făcut asta. Mi-a împărtăşit şi el o amintire de la 14 ani, vârstă la care „nu se prea îndeletnicea cu gânditul”. „Eram un fan turbat al lui Hendrix. Iar când am auzit că murise, am suferit îngrozitor. M-am întrebat unde se va duce toată muzica aceea minunată, pe care o genera el. Trebuie să existe muzică pasională în viaţa mea, nu se poate să dispară. Şi am decis s-o generez eu.”
O decizie orgolioasă şi temperamentală, exact ca muzica lui Satriani. Sau ca interviul pe care îl puteţi citi în numărul curent al revistei TABU.

Vorbeam de vreo jumătate de oră când s-a întrerupt telefonul. Era cumva firesc – mi se promiseseră zece minute. Apoi, am auzit din nou soneria şi, spre surprinderea mea, era acelaşi număr internaţional. „Te-am sunat să-mi cer scuze că s-a întrerupt linia şi să-ţi urez o seară plăcută”, a mai adăugat vocea catifelată descoperită printre ridichi. „Mulţumesc, Joe. Noul tău album e o minune!”
Ca şi faptul că am avut ocazia să i-o spun personal.


Articole asemanatoare
Julio Iglesias a ajuns in Romania!
Andra, Voltaj si Elena Gheorghe canta pe 8 martie in Afi Palace Cotroceni!
Interviu: Selah Sue, din nou in Romania: “Eram nesigura pe mine”
Unde iesim in Bucuresti weekend-ul acesta?

Comenteaza acest articol

Joe Satriani: Making Of

by   3 min
0