Home > Agenda > Jurnal de festival (I)

Jurnal de festival (I)

Dacă regret ceva din studenţie, când aveam extrem de mult timp liber sau uşor de eliberat, e faptul că puteam sta oricât pe la festivaluri de teatru şi film şi mai şi citeam. Şi mai şi chefuiam în limita banilor disponibili. Şi, cumva, aceste activităţi nu păreau să se deranjeze reciproc.

Les Films de Cannes a apărut la nişte ani după ce eu am terminat facultatea, iar relaţia noastră a fost mereu aceeaşi. tumultuoasă şi intensă în weekendul de deschidere, apoi mai rară şi mai pe fugă în săptămâna care a urmat, când surlele şi trâmbiţele datoriei m-au repus pe alte circuite.

Anul ăsta, programul este extrem, dar extrem de ofertant. Lucru bun pentru siluetă. În sensul că alergatul de la un cinematograf la altul ar trebui impus ca probă sportivă. Şi, comparând, pot spune că Cinemapro e cel mai confortabil, păcat doar că nu s-a gândit nimeni să-i introducă şi cafeaua în meniu. Există totuşi o limită la numărul de doze de Red Bull pe care le poate îngurgita un om într-o zi.  Dar, de departe, cel mai bun lucru pe care l-am constatat în festival a fost ăsta.
cannes1

Sala plină de cinematograf. O apariţie mitologică rară, ca şi pasărea Phoenix. (Foto: Doria Drăguşin / Les Films de Cannes)

Vineri – Ziua furioasă 

Să începem cu ceva rafinat, nu? De cum mi-am ridicat badge-ul de la Meeting Point, m-am dus la Van Gogh (1991) , penultimul film al marelui regizor francez Maurice Pialat, monstrul sacru al ediţiei. Un film foarte sec şi lipsit de temenele, despre cum înnebuneşti dacă eşti ţinut, ca artist, într-o stare vegetativă de exact omul care ar fi trebuit să se ocupe de cariera ta. Filmul e un masterpiece vizual. Poate prea masterpiece, şi prea vizual. În sensul că Pialat, el însuşi pictor aspirant înainte să devină regizor consacrat, e adesea furat de exerciţii sofisticate de compoziţie a cadrelor şi uită că are o poveste de zis. Cam ca-n romanele acelea unde autorul îţi descrie pe cinci pagini frumosul castel veneţian până la ultimul turnuleţ, apoi, pe următoarele trei, lucrătura meşteşugită a porţii, şi pe altele opt, superbii ochi albaştri ai stăpânei palatului. Cu diferenţa că, la un film, nu poţi da cele 16 pagini de batere a apei în piuă, să treci în sfârşit la poveste.

După 159 de minute de poveste pe care am simţit-o intens diluată, am decis că vreau popcorn pentru simţuri. Şi m-am dus la Only God Forgives al lui Nicholas Winding Refn, un exerciţiu de pop art în imagini. Un videoclip de 90 de minute, stilat, ritmat, sexy. Nu voi pretinde nici o clipă că povestea are vreo profunzime, că personajele sunt mai mult decât par, sau că filmul e ceva revoluţionar pentru cinematografie. Dar sunt 90 de minute de plăcere pură. E încă un exerciţiu de stil, dar unul riguros dozat pe o muzică vibrantă şi intriguing, semnată Cliff Martinez. Chiar şi mersul personajelor seamănă mai mult a dans. Atmosferă de David Lynch pe trance, alternat cu scene de o violenţă atroce. Mie mi-a plăcut la nebunie. Anei Ularu, cu care m-am întâlnit în sală, idem.

A urmat Heli, filmul premiat pentru regie la Cannes anul ăsta. Tot un film despre trafic de droguri şi bătaie însângerată, dar unul tributar realismului psihologic – e drept, numai când are chef autorul său, Amat Escalante. Că sunt întrebări legate de coerenţa scenariului la care răspunde senin: “Nu m-a interesat chestia asta”. Şi totuşi, filmul chiar vorbeşte despre oameni reali, o familie liniştită din Mexic, care, peste noapte, se pomeneşte cu uşa dată de perete şi toţi cei prezenţi în casă săltaţi de interlopi în costume de poliţişti şi supuşi diverselor torturi, doar pentru că adolescenta familiei trăia o frumoasă poveste de dragoste şi mozol cu un soldăţel frustrat sexual care, după ce armata arde 22 de tone de marijuana, are un high şi decide să jefuiască un depozit de cocaină şi lasă nişte pachete în rezervorul de apă al logodnicei sale. Un film tensionat, despre disperare, sărăcie, lipsa perspectivelor, dar care se termină complet irelevant, de parcă, la un moment dat, oamenii s-ar fi plictisit să-l facă şi ar fi zis: “OK, atât.”

Vodka Orange nu e un film. Mă rog, oficial nu e. E doar rupere de film, şi mi s-a întâmplat la petrecerea de deschidere a festivalului, la care m-a luat amica mea, criticul Florentina Ciuvercă. Dar cred că a fost şi ea în acelaşi film, pentru că, dimineaţa pe la 5, suna după taxi la modul: “Alo. Vă rog un taxi la… ăăă, aici unde suntem noi.” Drept care, am decis a doua zi la patru, când m-am trezit cu un cap cât o baniţă, să “cut the drinking and stick to the movies”. Mai ales că drinking poate fi întreprins cu succes în orice zi a anului, n-ai de ce să ratezi festivaluri din cauza lui, ceea ce mi s-a şi întâmplat a doua zi, adică

Sâmbătă – ziua nemuririi sufletului 

Când te lupţi cu o mahmureală postvodcă, care, ştim cu toţii, e mai neprietenoasă cu organismul decât cea postvin, n-ai răbdare de expoziţii de pictură marca Maurice Pialat. Drept care, am fost la L’inconnu du lac de Alain Guiraudie, premiat pentru regie la Un Certain Regard şi… am adormit lemn. Noroc că fotografii festivalului nu m-au imortalizat. Dar a fost un somn bun şi odihnitor, care mi-a pregătit spiritul pentru noul film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, câştigătorul Grand Prix. Film atât de bun, încât vreau să-i dedic un articol de sine stătător.

Duminică – ziua cu neveste nesuferite 

A început cu o lungă dispută pe Facebook. La 16, era anunţat Film Surpriză, iar eu am postat ceva despre plăcerea de a avea o întâlnire oarbă cu un film. Nişte doamne distinse în etate, aflate în trecere pe peretele meu, au expus puncte de vedere foarte tranşante despre cum nimeni nu plăteşte fără să ştie ce. Eu înţeleg faptul că-ţi bugetezi propriii bani – e normal. Dar să bugetezi banii tuturor, sau ai nimănui, e uşor stupid. Recunosc, m-a luat valul şi le-am comunicat asta în termeni ceva mai coloraţi.

După cum se ştie, filmul surpriză e întotdeauna ales în aşa fel, încât să se justifice cheltuiala. Cu alte cuvinte, festivalurile pun mereu câte un film pe care oricum ai fi vrut să-l vezi. Filmul surpriză al acestui festival a fost noua creaţie, virgină şi neatinsă de ochii publicului, a lui Nae Caranfil. Dar, pentru că autorul a cerut să nu scriem despre el nimic până-n premiera oficială, nu vă pot spune mai multe, pe moment. Când va fi premiera oficială, veţi avea şi un interviu savuros cu Nae Caranfil în Tabu. Nevasta nesuferită din film: Monica Bârlădeanu. Priceless.

Am fugit spre Studio, să văd Nebraska, despre care aş spune că e cel mai bun film al lui Alexander Payne. Încă o dramă de familie – familia fiind tema recurent – obsesivă a acestui cineast. Un moş primeşte prin poştă o scrisoare din aceea cu “Numitul XY e fericitul câştigător al unui milion de dolari” – şi în fine print: “Dacă cumpără produse în valoare de xxx $ şi dacă participă la tragerea la sorţi”. Moşul (Bruce Dern – Premiu pentru interpretare masculină) face o veritabilă obsesie pentru acest premiu şi dă să plece, ba în izmene, ba cum se nimereşte – până când unul dintre fii (David, jucat de Will Forte) se îndură şi decide să-l ducă cu maşina până-n Nebraska, unde e firma cu matrapazlâcuri. Un road movie alb negru, care devine o imagine pe alocuri poetică, pe alocuri satirică, a Americii devastate de criză şi a oamenilor care şi-au pierdut reperele morale. Nevasta nesuferită: June Squib, care-i face capul calendar bietului moş.

A urmat Le passe, al lui Asghar Farhadi, propunerea Iranului la Oscar. Deşi nevasta nesuferită, Berenice Bejo, era mai frumoasă decât toate nevestele precedente, reale sau fictive, din acea frumoasă zi de duminică, filmul în sine m-a pierdut repede. E un fel de Toată lumea din familia noastră, dar mult mai lung şi mult mai plictisitor. Mare parte din cele peste două ore sunt consumate cu tehnici marca Tânăr şi neliniştit: A îi zice o chestie lui B, care îi zice chestia aia lui C, care i-o transmite lui D. D reacţionează isteric, reacţie pe care C încearcă să i-o comunice cu compasiune lui B, care i-o trânteşte lui A şi tot aşa. Două ore şi jumătate de telefonul-fără-fir şi despre cât de proaste sunt femeile care se mărită cu un cretin doar ca să-l oftice pe erou sunt prea multe pentru răbdarea mea, iar concluzia a tras-o Radu Jude fără atâta irosire de timp şi de peliculă: viaţa de familie e nasoală, mutaţi-vă în garsoniere şi adoptaţi animale de companie!

Articole asemanatoare
Clipul TIFF cu Oana Pellea și Maia Morgenstern șochează habotnicii
viața sexuală
Somnul, cheia pentru o viață sexuală satisfăcătoare
#MeToo la premiile Nobel pentru Literatură – ACUZAŢII DE HĂRŢUIRE SEXUALĂ
Du-te-mă al Deliei sperie fanii români devreme acasă: este despre sex sau mi se pare?

Loading...

Comenteaza acest articol

Jurnal de festival (I)

by   5 min
0