Când o vezi intrând în cafeneaua boemă în care ţi-a dat întâlnire, zveltă, elegantă şi oarecum din altă lume, îţi aminteşti de Michelle Pfeiffer în The Age of Innocence. Când începe să vorbească, se transformă ca prin farmec în Woody Allen cu fustă.
TABU: De ce aveai nota scăzută la purtare?
LIA BUGNAR: Pe motive de Maria Buză. Eram calamităţi. Nu ne gândeam decât să ne facem viaţa mai interesantă, dat fiind că ambele aveam tranşee, acasă. Ai mei, ca şi ai ei, aveau un stil foarte palpitant de a se iubi. Era aşa, la nivel de filme de Kusturica. Ficţiunea era scăparea noastră. Şi, na, eram un fel de haioasele şcolii.
***
TABU: Maria Buză chiar pare ruptă din filme de Kusturica; tu, însă, ai figura asta de contesă de la Versailles.
LIA BUGNAR Sunt din Balta Albă şi mi-a trebuit mult în facultate să scap de vocalele semiţigăneşti care sunt graiul locului. Pentru asta chiar îi sunt datoare Sandei Manu. Ai mei lucrau în comerţ. Nu studiaseră prea mult, deşi mama e o tipă brici de deşteaptă şi cu un umor devastator, care ar fi putut face orice în viaţă, dacă n-ar fi ales să se îndrăgostească de tata.
***
TABU: Un scenariu de film la care ai lucrat e Bună! ce faci? al lui Alex Maftei. Am auzit că ţi-ai fi dorit rolul principal.
LIA BUGNAR: Aşa înţelegem brusc de ce Mioriţa are o mie de versiuni. Suntem un popor de telefonişti fără fir. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să joc în Bună! Ce faci? E folclor. Nu-mi pun toate ouăle în acelaşi coş.
…şi povestea completă în revista TABU, editia de iulie-august, acum la toate punctele de difuzare a presei.
Foto: Andrei Runcanu.