Home > Lifestyle > Stiri > Londra e ca mine. Puțin “altfel- adică.

Londra e ca mine. Puțin “altfel- adică.

Dacă n-ai ajuns încă la Londra, e musai să-ți planifici o vacanță. Vei descoperi nu numai un oraș fascinant, ci și că a fi diferit nu e neapărat greșit. Poate că asta e motivul pentru care mă simt în largul meu aici. Autobuze double-decker, mașini care merg anapoda, sau doar altfel decât ești obișnuit, prizele în care e imposibil să-ți intre încărcătorul de la telefon dacă n-ai un adaptor. Ca să nu mai vorbim despre fasolea cu cârnați pe care englezii o mănâncă la micul dejun. Sunt diferiți, și se mândresc cu asta.

*

Mi-e cam foame, așa că intru într-un Pret-a-Manger de unde-mi cumpăr un New Sushi De Luxe și mă îndrept spre Soho. Mai precis spre Old Compton, la Balans – restaurantul fără de care viața n-ar mai fi la fel. Mă grăbesc, vreau să ajung la timp la întâlnirea cu Andy și Denise. Ador serile cu ei. Andy știe toate barurile și toți barmanii îl cunosc, iar Denise e la curent cu cele mai posh restaurante. Ne-am așezat în „vitrină” ca să nu ratăm nimic. Pentru că, seara, Soho este un spectacol ce merită savurat minut cu minut.

Chiar vis-a-vis de Balans este barul în care mă simt ca acasă – Comptons of Soho. E un bar cu o atmosferă aparte și locul perfect unde poți începe o noapte albă. După el au urmat Village, The Duke of Wellington, Admiral Duncan și Molly Moggs. Nu multe sunt locurile în care poți face mai puțin de un minut de la un gay bar la altul. Dar chiar dacă sunt atât de multe, merită să-ți faci timp să intri în toate, chiar și pentru o bere.

Tot Soho este și locul în care îmi place să fac shopping. Nu pot lăsa în magazine, abandonate, accesoriile trăsnite de la American Retro sau ultima colecție Aussie Bum de la Prowler. Vocile îmi spun să le iau acasă. Pe toate. Iar dacă este ceva ce nu găsesc, mă îndrept spre Carnaby Street. Am găsit acolo chiar și jeans „mărimea mea” (36), cum a spus un vânzător căruia conceptul de client service îi era total străin.

În ultima zi mi-am permis o extravaganță. Am făcut o plimbare de câteva ore prin Hyde Park, sâmbăta dimineața, când veverițele își croiesc drum printre rolleri și copiii care iau lecții de hipism. Când The Serpentine este încremenit și numai lebedele și rațele sălbatice îl mai tulbură din loc în loc. Mă gândesc deja la luna iulie, când voi fi din nou aici, pentru London Pride. Abia aștept.

*

Sunt din nou în aeroport, în așteptarea avionului care mă va aduce acasă. Mă uit la fotografiile făcute în ultimele două săptămâni, în timp ce mănânc biscuiții mei preferați din punga pe care am așezat-o pe scaunul alăturat. Lângă mine e un tip simpatic cu un aer de nobil excentric. I-am zâmbit politicos, însă m-am întors către monitor. Să nu creadă că vreau să-l agăț.

Deși părea un tip OK, observ că întinde mâna spre punga mea cu biscuiți și, fără să ezite, începe să mănânce din ei, în timp ce-și scoate din geantă o carte despre China comunistă. Mi se pare amuzantă situația. Poate că așa se agață mai nou la Londra. Mă prefac că nu observ și-mi văd în continuare de treabă. La câteva minute, văd că se servește din nou din punga mea. Hmm… Deja nu mi se mai pare amuzant. Îi arunc o privire, în speranța că se va opri. Sunt ușor iritat. Îmi închid laptopul și mă uit la ceas, ușor stânjenit de situație. Deși, până la urmă, e doar o pungă de biscuiți… câteva lire.

În timp ce încerc să mă calmez observ că huliganul – că numai nobil excentric nu e individul – întinde mâna să ia și ultimul, ei bine, DA!, și ultimul biscuit. Până aici! Mă ridic, iau punga de pe scaun, îmi iau și geanta și mă uit la el cum s-a uitat Charlotte la Mr. Big după ce i-a dat Carrie cu buchetul de mireasă în cap. Da, în Sex & The City – The Movie. Își retrage mâna, dar are tupeul să zâmbească. Dacă așa se agață la Londra, e o minune că mai există cupluri gay. Consider că e sub demnitatea mea să comentez situația și mă îndrept către poarta de îmbarcare. Bine că s-a deschis.

Deși stau pe unul din scaunele de la ieșirea de urgență, unde am loc să mă întind în voie, nu pot uita incidentul. Înainte să-mi pun lucrurile în compartimentul pentru bagaje, îmi scot cartea, iPod-ul și observ că printre reviste și ciocolată, tronează punga cu biscuiții mei preferați. Nu pot să cred! De fapt, nu am scos-o niciodată din geantă. Iar punga din care am mâncat tot timpul era a tipului simpatic cu aer de nobil excentric. Sigur era englez. Numai ei sunt atât de politicoși. Nici nu vreau să mă gândesc ce le va povesti prietenilor lui când va ajunge acasă.


1 Response

Comenteaza acest articol

Londra e ca mine. Puțin “altfel- adică.

by admin   3 min
1